La mijlocul secolului al-XIX-lea, soarta principatelor Moldovei și Valahiei era în mâinile Rusiei și imperiului Otoman, care se opuneau unirii lor.
În urma Războiului Crimeii (1853-1856) odată cu victoria Marilor Puteri – regatul Marii Britanii, imperiul Francez, regatul Sardiniei și imperiul Otoman – contra Rusiei, situația avea să se schimbe.
La Congresul de la Paris din 1856, s-au luat decizii care priveau și Principatele Moldovei și Valahiei, printre care alipirea celor trei județe din sudul Basarabiei – Cahul, Ismail și Bolgrad – și stabileau emiterea unui firman electoral în baza căruia să fie convocate, în ambele țări, adunări care să reprezinte interesele tuturor claselor sociale. Astfel, în Valahia majoritatea membrilor din Divanul Ad-hoc au spus ,,Da” pentru unire, însă în Moldova situația a fost mai dificilă deoarece caimacanul Nicolae Vogoride, anti-unionist sprijinit de imperiul Otoman, a falsificat listele electorale de reprezentare în Divanul Ad-hoc. Falsificarea alegerilor va fi dată în vileag prin publicarea corespondenței dintre Nicolae Vogoride și fratele său din Constantinopol în presa europeană. Descoperirea va isca scandaluri atât printre români cât și la nivel european, ducând la tensionarea relațiilor dintre Marile Puteri și imperiul Otoman. Vor avea loc întâlniri între împăratul Franței, Napoleon al III-lea, și Victoria, regina Marii Britanii, falsele alegeri fiind anulate.
În toamna anului 1857, în urma noilor alegeri, toți s-au pronunțat pentru unirea Principatelor Moldovei și Valahiei. Convenția de la Paris din 1858 stabilea mai multe prevederi referitoare la principatele române, dintre care cea mai semnificativă a fost unirea parțială a principatelor Moldovei și Valahiei sub denumirea ,,Principatele Unite ale Moldovei și Valahiei”, care rămâneau sub suzeranitatea ,,Maiestății Sale Sultanul” și sub protecția Marilor Puteri. Această unire va fi mai degrabă formală, cele două principate urmând să funcționeze separat, în mare parte ca și până atunci, cu doar câteva puncte comune: o Comisie Centrală la Focșani, reprezentată ca un mic parlament, Înalta Curte de Casație și Justiție și Armata. Capitalele rămâneau aceleași, București și Iași, și se intenționa ca domnitorii să fie diferiți.
Anul următor, la 5/17 ianuarie 1859, au fost organizate alegeri în Moldova, la Iași, noul domnitor desemnat fiind Alexandru Ioan Cuza. Peste o săptămână, la 12/24 ianuarie 1859 au loc alegerile de la București , unde se profită de faptul că Marile Puteri nu specificau clar că principatele unite nu pot fi conduse de același domnitor, fiind ales și aici tot Alexandru Ioan Cuza. Astfel, în mod ingenios, Marile Puteri sunt puse în fața faptului împlinit, cele două principate fiind conduse de același domnitor.
Marele merit al lui Al. Ioan Cuza a fost că a reușit să aducă recunoașterea internațională a Unirii principatelor române, iar prin reformele sale din toate domeniile a pus bazele statului român modern.
Unirea Principatelor reprezintă o etapă în lupta pentru unitate, înfăptuirea crezului românilor care și-au impus voința, împlinind, încă din 1850, cu adevărat cuvintele rostite profetic de marele Nicolae Bălcescu ,,După revoluția de la 1848 ne mai rămâneau de făcut alte două revoluții: o revoluție pentru unitatea națională și mai târziu pentru independența națională,ca în felul ăsta națiunea să reintre în posesia deplină a drepturilor sale naturale”.
Liliana Manole,
ARHIVELE NAȚIONALE BUZĂU