O oarecare dezamăgire privind rezultatele războiului se pare că avea şi Vasile Bianu, pentru că, înainte de a pune punctul final, citează din „memoriile” generalilor Erich Ludendorff şi Alexandru Iarca.
În 1916, Ludendorff scria în Memoriile sale că „România a fost paratrăsnetul năvalei germane”. Iar prin România, Aliaţii au câştigat şase luni, iar prin victoriile de la Mărăşti, Oituz şi Mărăşeşti s-a salvat frontul rusesc în 1917, scria Generalul Alexandru Iarca în „Memoriul meu”. Tot el este dezamăgit de condiţiile impuse prin tratatul de la Saint Germain, implicit de participanţii la tratative-, Clemenceau, Lloyd George, Willson-, care n-au susţinut cauza României. De aceea el concluzionează: „niciodată şi niciun popor, cuprinzând şi pe Franţa, n-a făcut ţării noastre cel mai mic bine decât când interesele lor s-au întâlnit cu ale noastre… Se impune dar, pe viitor, ca ţara noastră să nu se bizuie decât pe Dumnezeu şi pe sine şi să fie mândră cu toţi”.
Încoronarea de la Alba Iulia, 15 octombrie 1922
La festivitatea de încoronare au fost prezenţi toţi membrii guvernului, parlamentarii, între care şi semnatarul acestei relatări, senator de Huedin, membrii misiunilor diplomatice din România, Regina Elisabeta a Greciei, Regina Maria a Serbiei, Principele Carol şi Principesa Elena, precum şi membrii familiei regale. Regele şi Regina au plecat spre Alba Iulia din Sinaia, în ziua de 14 octombrie la ora 10 şi 45 şi au sosit a doua zi la ora 9 şi 15 minute, fiind întâmpinaţi de notabilităţile oraşului, politicienii sosiţi de la Bucureşti, oameni obişnuiţi. Clădirea gării din Alba Iulia era „înveşmântată în brad şi stejar şi împodobită cu ghirlande de flori albe şi roşii. Tot cu flori în aceleaşi culori scria pe frontispiciul gării <Trăiască România Mare>. Regele este îmbrăcat în uniforma Vânătorilor, cu buzduganul în mână“.
Discursul primului rege al României întregite
Alaiul s-a îndreptat spre Catedrală, unde înalţi prelaţi, în frunte cu Patriarhul Miron Cristea, au oficiat o slujbă religioasă. Concomitent cu această slujbă, în Capitală, la Mitropolie, are loc un Te Deum la fel s-a întâmplat şi în celelalte biserici din ţară. După slujbă, Preşedintele Senatului prezintă Regelui coroana de oţel, rostind următoarele cuvinte: „Anii care au trecut de la suirea Maiestăţii Voastre pe tronul neuitatului Rege Carol au mărit strălucirea şi gloria coroanei făurite din oţelul unui tun de la Plevna, coroana primului rege al României independente. Coroana pe care aleşii ţării o prezintă azi Maiestăţii Voastre este coroana primului Rege al României întregite, cu hotarele de la Tisa la Nistru şi la Marea Neagră (…). Coroana de oţel va aminti pururea românilor exemplele de iubire de ţară, de devotament absolut, de energie neclintită date de Regele lor atât de inimos secondat de Maiestatea Sa, Regina”.
A urmat discursul Regelui, după ce şi-a aşezat coroana pe cap: „Cu adâncă emoţiune primesc, în chip solemn, această coroană moştenită de la neuitatul şi înţeleptul meu unchi, ca un simbol al vitejiei româneşti şi al unirii între Domn şi Ţară şi care, plină de strălucire, s-a aşezat acum 41 de ani pe capul întâiului rege al României după războiul independenţei şi proclamarea Regatului (…) Dea Domnul ca această coroană, împreună cu cea a scumpei mele soţii şi vrednică tovarăşă de muncă şi suferinţă pentru binele obştesc, să încununeze din neam în neam pe iubiţii noştri urmaşi într-o Românie pururi glorioasă şi fericită”.
– 16 octombrie 1922, revenirea Suveranilor în Capitala României Mari. Primarul Bucureştiului îi întâmpină la Arcul de Triumf atunci construit, pe sub care trec suveranii. Au loc slujbe religioase, defilare la Universitate, grupuri alegorice rememorând cele mai importante momente ale istoriei noastre, din cele mai vechi timpuri până în ziua Încoronării.
„Serbările încoronării constituie actul care a încheiat o lungă perioadă de sublimă jertfă a unui neam, dar şi de nemărginită măreţie istorică, de vreme ce, după veacuri grele, neamul românesc şi-a împlinit visul realizării unităţii etnice, visul de măreţie naţională, idealul înfrăţirii neamului nostru liber, mare şi consolidat într-un stat puternic (…) Această sfântă Încoronare a Suveranilor, uniţi Rege şi Regină ai tuturor românilor, de la Tisa până la Nistru şi din Bihor la Marea Neagră, este cel mai mare eveniment care va rămâne în istoria neamului nostru (…)”- acesta fiind capitolul final al „Însemnărilor…”.
Prima formă a Arcului de Triumf
Din prezentarea Arcului de Triumf, în prima sa formă din 1921-1922 (a fost refăcut în forma actuală, în anii 1935-1936 şi inaugurat la 1 decembrie 1936), aflăm că era conceput în chipul unei porţi monumentale, având deasupra deschiderii inscripţia principală care arată în puţine cuvinte măreţia momentului care i-a dat naştere. Avea 30 de metri înălţime, iar deschiderea arcului era de 15 pe 9 metri. Picioarele erau împodobite cu trofee străvechi închipuind în variate simboluri momente din istoria noastră.
Piciorul drept al arcului privit dinspre Băneasa, purta sub armură romană inscripţia ”Eroilor, glorie”, sub ea, pe o placă de marmură, erau săpate cuvintele: „Doar oameni nu ar fi murit pentru patrie, acum ei sunt zeii patriei”. Pe de lături, anii 1394 şi 1475, înfăţişând epocile lui Mircea cel Bătrân şi ştefan cel Mare şi Sfânt. Sub marca şi coroana ţării, îmbinată cu armura Moldovei, ca semn de legătură şi urmare între faptele mari ale neamului, inscripţia: „Poporul lor viteaz, în lupte întemeietori de state, Basarabii şi Muşatinii, cu boierii şi poporul lor viteaz, în lupte eroice pentru neatârnare, în lupte sfinte pentru cruce şi civilizaţiune creştină, făcut-au din Ţara Românească şi Ţara Moldovei fortăreaţă nebiruită a românismului, bază şi apărătură a creştinismului”. Grupul statuar înfăţişa pe cei doi străjeri: oşteanul lui Mircea şi plăieşul lui Ştefan.
Piciorul stâng, sub armura vremii şi stema de azi a ţării, are inscripţia: „Regelui glorie”… Mai jos, pe o placă de marmură, cuvintele: „Cu tinereţea lor jertfită, au înmiit anii de tinereţe ai Patriei”. De o parte şi de alta, anii 101 – 107. Deasupra grupului statuar, Coroana României înconjurată de lanţuri rupte, simbol al dezrobirii, iar grupul înfăţişa centurionul roman şi legionarul dac, străjeri ai întemeierii neamului românesc. Împrejurul grupurilor statuare erau atributele militare corespunzătoare epocii. Bolta din interiorul Arcului era împodobită cu efigiile altoreliefice ale suveranilor încoronaţi. Efigiile masive din bronz aşezate deasupra portalelor mici ale bolţii interne. Împrejurul acestor efigii şi de-a lungul bolţii, legând imaginile suveranilor, este un decor de aureolă închipuită din inscripţiile marilor bătălii ale neamului, începând cu cele mai îndepărtate vremuri. Imaginile din bronz aveau diametrul de 1,30 metri. Portretele acestea sunt în medalion încoronat cu împletituri de lauri, iar aureola o întocmesc inscripţiile: Tisa, Mărăşti, Mărăşeşti, Oituz, Cosmin, Valea Albă, Rahova, Baia, Rovine, Călugăreni, Şelimbăr, Guruslău, Plevna, Griviţa, pornind de la Maria, Regina românilor, ca să ajungă la Ferdinand I Regele Românilor. Sub grupul centurionului şi legionarului roman, încă o inscripţie glorifica pe „Divinul arhitect Traian, biruind pe Decebal, clădind în munţii Daciei cetate nouă, dar zidul romanilor nu putea ţine fără sufletul închis între pietrele lui Decebal. Regele închise de bunăvoie viaţa lui nemuritoare în temeliile cetăţii sprijinind-o veşnic şi dacii se făcură legionari, iar Roma învoi pe fiii ei să zică Daciei Mamă”.
Frontispiciul arcului era larg şi bogat stilizat. Superba ornamentaţie în stil românesc amintea brâul care înconjura intrarea Mănăstirii Argeş. Inscripţia: „După secole de suferinţe creştineşte îndurate şi lupte grele pentru păstrarea fiinţei naţionale“. Sub inscripţie e coroana regală înghirlandată în medalion.
În partea dreaptă a arcului, sub armurile vremii (noastre) se afla inscripţia în care e cuprinsă Proclamaţia de la 14/27 august 1916 a Regelui către popor şi dedesubtul ei, aceea către ostaşi în urma declarării războiului împotriva Puterilor Centrale. Mai jos inscripţia: „Poarta jertfei duce la nemurire”.
În faţa arcului, privită dinspre oraş, inscripţia: „Eroilor, glorie”, iar cealaltă parte corespunzătoare: „Regelui glorie”. Sub inscripţia „Eroilor, glorie” era încrustată cugetarea: „Cu dărnicie de nemuritori, dat-au Patriei viaţa fragedă de muritori”. În partea aceasta grupul statuar înfăţişa un dorobanţ şi un infanterist. Placa de marmură din partea acestui grup simboliza anii 1877 şi 1916, purta inscripţia: „Singuratici apărători ai Cuminţeniei în neorânduitul Răsărit, luptat-au copiii Patriei în 1877, sub liberatorul Carol I, iar în 1916, sub împlinitorul Unirii, Ferdinand, lupta celor de-a pururea singuri într-o lume străină şi Cel ce conduce tot a binecuvântat pe eroi şi fapta lor a rodit rod plin şi ţara fu una cu visul cel de veacuri”.