În anul 1988, clauza naţiunii celei mai favorizate acordate României de către Statele Unite ale Americii în baza amendamentului Jackson-Vanik era compromisă din cauza politicii regimului comunist de la Bucureşti de îngrădire a emigrărilor din România şi a încălcării tot mai făţişe a drepturilor omului.
Înainte ca Statele Unite să facă publică hotărârea de a nu mai acorda României clauza, Nicolae Ceauşescu a anunţat Washingtonul că renunţă la acest avantaj. Gest care a lipsit, desigur, administraţia americană de un element de presiune asupra politicii interne a dictatorului român însă, din acel moment, „relaţiile speciale” cu Statele Unite au fost curmate definitiv, iar izolarea regimului de la Bucureşti faţă de lumea civilizată a devenit tot mai vizibilă.
La începutul lunii februarie a anului de graţie 2013, ministrul german de externe, Hans-Peter Friederich, a anunţat că va opune la Consiliul Uniunii Europene pe Justiţie şi Afaceri Interne din 7-8 martie dreptul de veto al ţării sale împotriva aderării României şi Bulgariei la Spaţiul Schengen. Premierul Victor Ponta emite primul un „ba pe-a mamei dumneavoastră”, emiţând judecata de valoare conform căreia România nu va mai solicita admiterea în Spaţiul Schengen, căci „există alte lucruri importante pentru România” şi, în consecinţă… vom aştepta să fim invitaţi. La rândul său, preşedintele Senatului, Crin Antonescu, se bagă şi el în seamă pe la televiziuni, susţinând că „aderarea la Spaţiul Schengen nu a fost niciodată prima prioritate a României”. Restul piţifelnicilor guvernamentali care au comentat pe această temă nici nu merită a fi băgaţi în seamă.
În loc de concluzii:
- Istoria (de proastă calitate) a României se repetă;
- Fabula cu vulpea şi strugurii acri este nepieritoare;
- Inconştienţă sau tâmpenie a politicienilor români ai zilelor nostre? Probabil ambele.
Călin BOSTAN
P.S.: Amendamentul Jackson-Vanik este o prevedere a legii federale americane, adoptată în anul 1974 cu scopul de a face presiuni asupra Uniunii Sovietice pentru a permite imigrarea cetăţenilor sovietici, în special a everilor şi a unor minorităţi religioase. Amendamentul refuza statutul naţiunii celei mai favorizate statelor care restricţionează emigraţia, considerată un drept fundamental al omului. În conformitate cu acest amendament, SUA poate dezvolta relaţii comericale integrale doar cu ţările care respectă cerinţele libertăţii de emigrare impuse de acest document. Ulterior, amendamentul a mai fost impus şi altor ţări cu sistem politic nedemocratic, precum China sau Vietnam. După anul 1985, odată cu introducerea libertăţii de emigrare a evreilor din URSS, amendamentul îşi pierde din sensul iniţial, căpătând o rază de incidenţă a domeniilor aplicate mult mai largă.