Fragment din „Jurnalul unui votant” la Paris
21,38. Ușa cea frumoasă s-a redeschis, miraculos, ca brațele unui bun prieten, celor captivi curții, în aplauzele noastre…
22,00. Discuțiile cu președintele secției de votare n-au dus nicăieri. Luat la rost de oameni, de ce nu a transmis Biroului Electoral Central din București, la timp, informația că sunt mulți votanți în stradă, bietul om s-a apărat, arătându-ne un document care confirma că anunțase, comunicase… Doar că textul, împănat de conceptul „instigatori, à la mode” în anii de glorie ai ideologiei comuniste, și diminuând cu mult numărul românilor așteptându-și rândul la vot, a făcut din biata hârtie, ce ne stătea sub priviri, mai nefericită ca însuși autorul ei, un nou prilej de revoltă. Glasul mulțimii s-a înălțat din nou, „Vrem să votăm! Vrem să votăm!”, cerând: „Să vină ambasadorul! Să vină ambasadorul!”
23,00. Și-a venit ambasadorul, în cele din urmă, să discute cu noi. Tinerii nu-l cunoșteau. S-a prezentat: „Bogdan Mazuru”. Cuvântul Excelenței-Sale, încercând să repete ceea ce se știa deja de la președintele secției de votare și nu ne convenea, a fost întrerupt de nemulțumirea tuturor. „Maidan! Veți avea Maidan-ul”, a rostit o doamnă din spatele meu, adăugând un amănunt, un fel de secret al lui Polichinelle, din arborele genealogic al ambasadorului nostru. Am privit-o, zâmbind; oricare dintre noi, cei care eram acolo, o părticică infimă din mulțimea de emigranți români cerând să voteze, eram mai fericiți, mai liberi și mai împliniți decât oricare dintre urmașii legitimi ori ideologici ai oricăruia dintre importatorii modei staliniste în România, cu sisteme de represiune cu tot, cu favoruri și încrengături geo-politice mai mult sau mai puțin cunoscute. Ochii obosiți ai vecinei mele arătau că trebuie să-i fi fost destul de greu în Franța. De admirat curajul acestei femei de a părăsi țara, pentru a-și schimba viața, precum și acela al tinerilor. Unii veniseră pe biciclete, până la ambasadă, să voteze. Alții, împreună cu copiii lor, în cărucioare ori mai mărișori.
Bietul nostru ambasador! Răspunsul pe care ni l-a dat spre consolare – „Nu-i nimic de făcut. Veniți la turul doi” – nu a fost nici pe departe cel dorit. Un exercițiu democratic se începe cu turul doi, ci în fiecare zi, în viața de zi cu zi. Ne-ar fi câștigat desigur, simpatia, nelimitat, dacă ar fi avut curajul să-și ignore șefii pe linie ierarhică diplomatică și de partid, să redeschidă urna celor care l-au chemat în mijlocul lor. Destinul unei țări trebuie provocat. Progresul, la fel. Redeschiderea urnei votului românilor, clamând, scandând timp de mai bine de trei ceasuri, în ambasadă, „Vrem să votăm!”, ar fi fost un gest de patriotism, de mărinimie, de creștinism, de independență ideologică față de București& Comp., de loialitate față de unica lege, a conștiinței, din partea echipei administrative și diplomatice românești la Paris. Și, firește, un capital de admirație internațională. Domnii Bogdan Mazuru și Oleg Ungureanu ar fi purtat nimbul lucrului bine făcut, până la adânca bătrânețe, ce nu le este departe. Ce-ar fi pierdut? O carieră? Prieteni de complezență?
24,00. În prezența Excelenței-Sale, dl. Bogdan Mazuru, precum și a d-lui Oleg Ungureanu, reprezentanții ad-hoc (membri ai Asociației Roșia Montană, pe de o parte, și ai românilor din Île-de-France, pe de altă parte) ai grupului ce-a cutezat să nu se miște din perimetrul secției 61, între orele 21 și miezul-nopții, au convenit la semnarea unui act de contestare a modului precar în care au fost organizate alegerile în cele două secții de votare din interiorul ambasadei la Paris, precum și a refuzării votului a mii de români ce erau în stradă la orele 21. Documentul a fost semnat de 80 de persoane dintre cele prezente încă, filmat, fotografiat și postat pe diferitele situri și pagini Facebook.
00,30. Am ieșit afară din ambasadă, urând seară plăcută jandarmilor francezi ce străjuiau poarta, îndreptându-mă spre casă. Un prieten m-a însoțit, povestindu-mi ce văzuse cât timp m-a așteptat pe trotuarul de vis-à-vis de ambasadă: românii ce nu au apucat (ca pe vremuri, untul, zahărul, uleiul, carnea, laptele, la cozile din țară…) să intre în ambasadă, s-au unit cu cei ce așteptaseră de câte trei-patru chiar cinci ore, la ușa Consulatului, la ușa celeilalte secții de vot, organizând propria lor manifestare în fața porților închise…
Locuitorii străzii Saint-Dominique, trecătorii, turiștii, ascultătorii radio-ului francez, au avut ce vedea și auzi! Un spectacol singular: români ignorând ploaia, protestând de la o distanță de peste 2.500 de km pentru respectarea unui drept democratic în țara lor, circulație deviată, precum și, lucru firesc până la urma urmelor, desfășurarea unui grup de jandarmi francezi în jurul ambasadei…
Cum aș putea defini altfel decât VICTORIE, această solidaritate a românilor din stradă, cu cei rămași în ambasadă, prin închiderea urnelor la orele 21,00? Două grupuri despărțite de-o poartă, dar unite prin aceeași unică și fierbinte dorință: votul.
Dacă s-ar fi deschis votului românilor, porțile mândre ale conacului Béhague, ce-au văzut multe de-a lungul celor peste 100 de ani de existență, s-ar fi acoperit de glorie. Văduvite de bucuria trăirii unei clipe mărețe, cernit veșmânt purta-vor, de-acum, în gândurile românilor din diaspora pariziană…
***
Mass-media din țară a vorbit despre „umilirea” românilor din străinătate. Nu, nu sunt de acord. Nu românii din exil au fost umiliți în seara de 2 noiembrie, ci guvernul din Piața Victoriei. Nu românii plecați din țară, ci mentalitatea politică rămasă în țară. Nu românii entuziasmați, din bejenie, ci diplomația românească din Occident temătoare, obedientă „Înaltei-Porți” a Palatului Victoria.
Victoria aparține românilor care, deși împiedicați să voteze la Paris ori în oricare alt oraș din Vest, și-au servit și țara și poporul. Semnarea Contestației din Paris (fapt relatat mai sus) conferă tuturor românilor ce se vor oglindi în grupul protestatar din secția de votare 61, din țară ori din diasporă, un capital de legitimă mândrie.
În mare parte tineri, de vârsta fiului meu, prin nesfârșitele cozi la care au stat în această duminică, în toată Europa, românii au arătat că există; ca și noi, părinții lor, în România anilor grei, de sacrificiu, pentru plătirea datoriei externe a României, pe vremea lui Ceaușescu, ori în acel 22 Decembrie ’89; precum și străbunii lor, în Războiul de întregire al Națiunii ori atâtea alte bătălii.
Am fost acolo, la urnele României electorale din Occident, destui români pribegi prin țări străine, în amintirea cerului înstelat din vetrele copilăriei și-a legii morale din inimile noastre, ce bat, fiți siguri, în ritmul bătrânei rădăcini din antica glie dacă.
Paris, 3 noiembrie 2014
Marilena LICĂ-MAȘALA
Este scriitoare, interpret, traducătoare, jurnalist și cronicar cultural, titular de rubrică la revista culturală buzoiană „Cartelul metaforelor”