Fragment din „Jurnalul unui votant“ la Paris
19,00. Când m-am așezat la coada aflată dincolo de colțul străzii Saint-Dominique cu
Calea Bosquet, la aproape nici 200 de metri de ambasada țării noastre, gazdă a secției de vot nr. 611, nici cu gândul nu gândeam că nu voi reuși să votez până la orele 21. Și totuși, în cele din urmă, am avut norocul de a nu vota…
20,50. Iată-mă, în fine, la intrarea în curtea interioară a ambasadei, contemplând superbele sculpturi în lemn masiv ce împodobesc porțile înalte, solide, majestoase, vechi de peste o sută de ani, lucrate la comanda contesei Martine de Béhague, pentru conacul său, unul dintre cele mai frumoase și elegante din Parisul vremii. În spatele meu, de-a lungul celor 200 de metri parcurși cu viteza melcului, coada crescuse substanțial, trecând binișor de colțul la care îmi începusem periplul electoral, în urmă cu aproape două ceasuri.
Deodată, o doamnă ce tocmai votase, ieșind, ne-a spus: „Intrați, vor să închidă porțile”… Nimeni nu s-a clintit, dar, în clipa următoare, când unul dintre Cerberii ambasadei a vrut să ne închidă, într-adevăr, poarta, „în nas”, am pășit cu toții, neșovăind, de parcă am fi fost un singur om, în curtea interioară a ambasadei. Străjuită de zidurile exterioare și de superbe coloane, ascundea discret privirii o elegantă ușă, brodată parcă din metal și sticlă, ce ne stătea stavilă, despărțindu-ne de visul urnei…
Așteptând să ne vină rândul, vești sumbre ne cădeau din bolta Internetului, confirmând mărturisirile compatrioților ce apucaseră s-o facă: lentoare din partea comisiei electorale; completarea de mână a unui formular absurd, în plin val informatizat al omenirii (ca să nu mai vorbim de fascinația Microsoft pentru România…); cozi imense de români în multe din marile orașe din Occident; „urnele se vor închide la orele 21!”; „Bucureștii nu au aprobat prelungiri!”…
Am stat liniștiți și încrezători, totuși. Suntem doar la ambasada noastră din Paris! Aici se va ține cont de Constituție, de… Și-apoi, noi, cei poate mai mult de 500 de suflete, eram deja în pragul secției, doar la un pas de urnă. Puteam nădăjdui.
Două dintre vecinele mele, mamă și fiică, ploieștence aflate în vacanță, erau vizibil emoționate că sunt aici, că pot vota la Paris! Cine poate ști dacă vor mai veni vreodată, dacă vor mai participa vreodată la un asemenea eveniment.
Mi-au povestit întâmplări din țară. Nu îmbucurătoare. Aici e altfel, mai bine, credeau. Mi-am înghețat zâmbetul în zâmbire, pentru a nu le dezamăgi. Ne spunea, odată, nemuritorul nostru Emil Cioran: „În România, credem că Occidentul și-a rezolvat toate problemele”… Parisul are frumusețile lui, splendorile lui, primari, prinți și arhitecți vizionari ce l-au înfrumusețat, de-a lungul timpului, civilizându-l, firește, dar și hibele lui, coșmarurile lui, căderea din civilizație și multe, multe de schimbat; numai inițiații (a se citi: imigranții) pot pricepe subtilele nuanțe. Dar, cum nu puteam trăda tainicele păreri de român aflat în exod, după ani de trăiri, gustând și bune și rele în sânul seducătoarei capitale, am schimbat vorba. „Am prieteni în Ploiești”, le-am zis. „Poetul Petrescu-Redi și publicistul Traian Lazăr”. Nu-i cunoașteau, Ploieștii sunt mari.
20,56. Incredibil! Ușa aceea frumoasă, din metal brodat cu sticlă, a vrut și ea să ni se închidă „în nas”… Și-am fost iarăși, cu toții, atâția câți am încăput, în secunda următoare, ca un singur om, un singur pas, un singur gând și-o singulară bătaie de inimă, în holul ambasadei, metamorfozat în secție de votare.
21,00. Eram dincolo, acolo, înlăuntru! Îmi fiorau genunchii de bucurie, ca în decembrie 1989… Această mulțime de români care știe ce și de ce vrea, căreia m-am alăturat ca atunci, în acel decembrie, îmi răscolea stări ce le credeam uitate. Sunt 25 de ani, de-atunci… Mi-am amintit cum intrat în sediul Casei Albe din piața centrală a Piteștilor… Și-apoi, plecarea la București… Și-apoi…
În jurul meu, în holul somptuos al ambasadei, mulți tineri! Tinerețea a fost culoarea acestei seri plină de neprevăzut, de suspans, de românism, de entuziasm, de încredere în buna-credință a diplomaților noștri, de la un pas de binele nostru, al tuturor, al românilor și al Europei. Nu, odată intrați aici, pe tărâmul miraculoasei urne, nimeni n-ar mai fi putut să ne spună că nu putem vota! Vom vota în numelor miilor rămași dincolo de poarta de lemn, în stradă, afară, ori milioanelor de români din lume. Vom vota!
21,15. Președintele secției 61, dl. Oleg Ungureanu, descumpănit de prezența atâtor români în jur, neștiind să facă față neprevăzutei situații, încearcă să ne spună că nu poate încălca legea; ajunge la închisoare; are copiii… Auzindu-l, m-am dus cu gândul la suferințele lui Corneliu Coposu: 20 de ani din viață, în temnițele terorii bolșevice, pentru un crez național.
Din piepturile celor prezenți s-a pornit un răscolitor „Vrem să votăm! Vrem să votăm!”, repetat de ecoul generos al holului ambasadei, ecou cristalin al unui singur glas, glasul românilor pribegi ce nu-și pot uita țara, cărora le e dor în fiece zori de zi de diminețile de-acasă. Iar zidurile groase ale fostului conac împărtășeau și ele tumultul strigării, fremătând în mângâierea brizei ecoului: „Vrem să votăm! Vrem să votăm!”. Așa trebuie să fi răsunat țara, de glasul țăranilor răzvrătiți în 1907?
21,30. Deodată, broderia din metal și sticlă ne devine iară ostilă… Careva dintre Cerberii ambasadei a vrut s-o închidă, în spatele nostru, rupându-ne de grupul din curte. Gestul a stârnit indignarea tuturor. Din piepturi s-a înălțat strigătul serii, „Vrem să votăm! Vrem să votăm!”, și Imnul României. Cineva a glumit, aruncând un „Votăm cu Ponta, numai lăsați-ne să votăm!”. Iar râsetele reunite, au devenit iară strigare: „Votăm cu Ponta, numai lăsați-ne să votăm”, completate din când în când cu câte un „Jos Victor Ponta!”, cât să se echilibreze gluma anterioară…
Marilena LICĂ-MAȘALA
Este scriitoare, interpret, traducătoare, jurnalist și cronicar cultural, titular de rubrică la revista culturală buzoiană „Cartelul metaforelor”