Asist, de cava timp, la declarațiile belicoase împotriva propriului partid ale europarlamentarului Norica Nicolai, cu înverșunarea, cu tonul și
cu o mimică pe care, oricât de înțelegător aș fi față de fermitatea cu care un om își poate susține ideile – chiar dacă sunt puține și fixe -, nu o pot asemui decât cu modelul Ana Pauker, al anilor ’50.
Până la urmă, Norica Nicolai are tot dreptul de a-și susține un punct de vedere, de vechi liberal – cu amendamentul că și Călin Popescu Tăriceanu a făcut-o și am văzut cu toții ce a ieșit! -, de a nu agrea nici fuziunea cu Partidul Democrat Liberal și nici afilierea la Partidul Popular European. Așa cum și colegii ei de partid au tot dreptul să o combată, chiar cu argumente precum ,,un zero barat al politicii românești”.
De un alt lucru mă tem, însă. Că înverșunarea Noricăi Nicolai ne-ar putea face de rușine la Bruxelles, în condițiile în care ea ar refuza, în nume propriu, participarea la grupul PPE. Am avea primul europarlamentar migrator, importând la Bruxelles modelul dâmbovițean.