Nimic mai potrivit pentru o demonstraţie despre cât de halucinantă poate fi politica noastră decât aniversarea unui an de la cel de-al doilea Referendum pentru suspendarea preşedintelui. Când posturile de ştiri au simţit, luni, nevoia să deruleze imaginile din urmă cu 365 de zile, m-am întrebat câţi ani pot încăpea într-unul singur.
Sau dacă politicienii pe care îi vedem acum sunt chiar aceiaşi de atunci sau doar dublurile lor. L-am văzut pe un Victor Ponta clamând că Traian Băsescu nu mai este preşedintele României, ci al Curţii Constituţionale. Un an şi un mandat de premier mai târziu, acelaşi domn Ponta, desemnat premier de acelaşi preşedinte, are revelaţia că, în iulie 2012, trăia, împreună cu Crin Antonescu, într-o „perioadă romantică”. Bun la ceva şi romantismul, dacă în final te aduce în capul mesei guvernamentale! Şi cu atât mai bun cu cât ştii că romantismul are happy-end doar în filme.
În viaţa reală protagoniştii Ponta şi Antonescu nu au avut parte de niciun apus de soare roşiatic în lumina căruia să dispară în zare, ci doar de multe reflectoare reci, sub care au început să se atace mai des decât doi soţi ajunşi la partaj. Că a fost vorba de Kovesi, Voiculescu, Fenechiu sau politica de guvernare, cuplul de aur al referendumului a eşuat într-un menaj pe care îl mai leagă doar interesele. Din când în când, de ochii lumii care i-a votat, cei doi mai mimează armonia în apariţii publice din ce în ce mai formaliste. Şi tot pentru satisfacţia alegătorilor de a căror iluzie că nu le-a fost trădată cauza mai are încă nevoie, Victor Ponta hrăneşte nostalgia luptei anti-Băsescu, prin declaraţii aruncate între două teme de negociere cu Palatul Cotroceni. Iar acum se pregăteşte de o vacanţă în timpul căreia a decis să-l lase în locul său la Guvern pe Gabriel Oprea, cel care votase împotriva suspendării lui Traian Băsescu. Ca şi cum ochii i-ar fi alunecat fără să-l observe pe celălalt vicepremier: Liviu Dragnea, maestru de ceremonii al mobilizării la vot, care, iată, a comemorat anul care a trecut pe scările reci ale Parchetului. Romantismul a murit, trăiască pragmatismul cu perdea de fum!
A trecut un an şi peste Traian Băsescu. Declaraţiile sale de pe scările sediului de campanie din 2012 s-au prăfuit la fel, probabil, ca şi celebrele tricouri bleu pe care le-a preferat în acele zile fierbinţi. „Din nefericire pentru Ponta, mă simt mai puternic ca oricând după acest vot”, sunt doar cuvinte de arhivă. „Nefericirea” lui Ponta a fost tradusă în fapt de preşedinte printr-o binecuvântată coabitare. La fel de interesantă este şi revederea listei celor cărora Traian Băsescu a simţit nevoia să le mulţumească public pentru ajutorul în campania pentru referendum. În capul acestei liste se afla Vasile Blaga, cel care, doar câteva luni mai târziu, avea să fie executat public de preşedinte, în numele preferinţei pentru Elena Udrea la şefia PDL.
Din tot discursul din 2012 al lui Traian Băsescu, o idee a devenit, însă, măcar parţial realitate: „Îi asigur pe români că, odată revenit la Cotroceni, o să încerc să generez un sentiment de împăcare în societate“. În fapt, sentimentul de împăcare generat a însemnat coabitarea Băsescu-Ponta. Presărată, e adevărat, cu săgeţi aruncate dintr-o parte în cealaltă, cu „pisici”-simbol al imaturităţii, cu critici despre performanţa guvernamentală, dar, până acum, aproape perfect funcţională. Traian Băsescu şi Victor Ponta au reuşit, de fapt, o demonstraţie impecabilă: nu contează ce îţi spui seara la talk-show-uri, câtă vreme dimineaţa te găseşte pregătit de colaborare.
Şi de ce ne-am mira că şi-au găsit resursele de toleranţă reciprocă, atâta vreme cât însuşi Occidentul, scandalizat de „lovitura de stat” acuzată în urmă cu un an de PDL, acum legitimează mâinile strânse peste ţară de cei doi? Dacă însăşi Angela Merkel, reprezentanta unei Germanii atât de vocale în 2012, acum are timp şi ochi să-l vadă pe Victor Ponta, coautorul „puciului”, înseamnă că politica e arta uitării, iar noi trăim într-o lume condusă de artişti.
În orice meci în care joacă două echipe, victoria uneia înseamnă înfrângerea celeilalte. Nu şi în politica din România. Aici, jumătate din învinşi au sărbătorit împreună cu învingătorii. O soartă mai tristă au avut cei care au insistat să-şi păstreze discursul din 2012: Crin Antonescu şi Dan Voiculescu. Perdanţi atunci, contraperformanţi şi acum. Dar nici măcar ei nu au avut curajul să se despartă definitiv de cei care joacă cu un picior pentru echipa lor şi cu celălalt pentru adversar. Probabil pentru că au mai multă nevoie de o relaţie formal bună cu PSD decât de o despărţire definitivă. Problema duetului Antonescu-Voiculescu nu este, însă, vehemenţa, ci faptul că nici până acum nu au reuşit să legitimeze suspendarea de atunci ca fiind ceva mai mult decât un moft personal. Dacă ar fi fost capabili să capteze şi să conserve opţiunea anti-Băsescu a unei părţi din populaţie, nu ar mai fi avut nevoie de pacea umilitoare cu Victor Ponta.
A trecut un an cât o viaţă politică. Unii au câştigat, chiar dacă au pierdut, alţii invers. Un singur lucru poate fi extras cu claritate din această experienţă: în România, meciul nu se termină odată cu numărarea votului. Atunci abia încep să se formeze echipele pentru adevărata partidă.
Oana DOBRE este jurnalist, ex-reporter special „Evenimentul Zilei”, şi ex-moderator Realitatea TV