Valentin Silvestru și teatrul profesionist buzoian

   Nu e și nici nu a fost vreoda­tă un secret pentru nimeni faptul că, fără implicarea decisivă a teatrologului, prozatorului și dramaturgului Valentin Silves­tru, în bună și istorică înțele­gere cu actorul și dramaturgul Paul Ioachim, Teatrul „George Cipri­an“ din Buzău ar fi existat și acum doar sub forma unui proiect ce și-ar fi așteptat concre­tizarea pe undeva prin ser­ta­rele Consi­liului Județean Buzău sau în cele ale Ministerului Culturii.

   Cei doi oameni de cultură au înțeles perfect oportunitatea ivită și au acționat ca atare, repede și cu profesionalism, astfel că, la data de 5 aprilie 1996, la Buzău are loc inaugurarea Tea­trului „George Ciprian“. De men­ționat excepțio­nalul aport al ziarului local „Muntenia“, al cărui patron, Gheorghe Vasile, era el însuși ziarist și mare iubitor de teatru, ca să nu mai spunem că, însuși directorul ziarului, Constantin Brăescu, era deja un dramaturg recunos­cut la nivel național, piesele sale fiind jucate pe scenele unor teatre profesioniste de anvergură. Terenul era pregătit. Aprobările oficiale au fost date de prefectul de atunci, Aurel Gubandru, și de Viorel Constantinescu, președintele Consi­liului Județean Buzău.

   După premieră, ziarul „Mun­tenia“ a titrat deasupra unei întregi pagini dedicate evenimentului, sub semnătura lui Valentin Silvestru: „Seara plină și solemnă: «Omul cu mârțoaga», publicând, vineri, 12 aprilie 1996,  un articol din care spicuim: „Primăvara anului 1996 i-a adus Buzăului un dar încântător: teatru profesionist, stabil, de repertoriu. Aparține, firește, orașului și județului, devenind, chiar de la naștere, cea mai însemnată instituție culturală a ținutului. Se adaugă însă unei rețete naționale bogate (avem, azi, cam 50 de teatre dramatice) și e. În fapt, de la început, un bun al avuției spirituale a țării. Pornește ambi­țios, anti provincial, cu o producție susținută de artiști însemnați – ceea ce pare să fie un punct programatic al statutului decis de forul cultural local și de primul director. Începe cu o comedie, azi clasicizată, a unui autor si­tuat definitiv în istoria literaturii: George Ciprian. Romancier, memorialist, actor, scriitorul își iubea cel mai mult dramaturgia.

În convorbirile pe care le-am avut cu el, în puținele reuniuni în care l-am ascultat vorbind –  parcimonios – despre sine, devenea incandescent când se re­fe­rea la piese și la fiii să, Ion și Alexandru. ținea îndeosebi la lucrarea de debut, „Omul cu mârțoaga“, remarcată nu numai de critica teatrală, ci și de cea literară. Eugen Lovinescu – care socotea, eronat, că „n-are unitate în compoziție“, aprecia totuși, că „și-a meritat marele succes repurtat pe scena «Teatrului Național» (premiera, la 7 octombrie 1927), prin „ames­­tecul de farsă burlescă și șarja, dar și de gravitate, de iluminism și umanitate“, prin „timbrul de aur al sufletului plin de omenie al eroului“, prin „umor, fantezie și satiră“. „În ea se vede – comenta Victor Ion Popa – un formidabil instinct al procreației scenice neîntâlnit decât la actorii scriitori“. „Din punct de vedere literar – continua regizorul (care a pus  și el în scenă piesa respectivă) – e apologia credinței ori apologia răb­dării (…).

Din punct de vedere teatral are o construcție de netăgăduită valoare, luminată de-o idee ținută ca un fire de foc de-a lungul actelor și păstrată necontenit în cadrul unei coloraturi românești». Calitățile lucrării au făcut-o să răzbată și peste hotare. În 1930   s-a reprezentat la Berlin, la  Schiller-Theater și, tot în același an, la Praga, iar în 1932 la Berna. În 1937 a avut o premieră strălucită la Paris, la Theatre des Mathurins, în regia (și interpretarea) lui Georges Pitoef, alături de care s-au aflat Pierre Brassaux, Louis Salon, Madeleine Lambert. Titlul de pe afiș era «Kirika». Criticul de origine română Matei Roussou – traducătorul piesei – mi-a povestit, când l-am întâlnit la Paris, că erau spectatori ce veneau să vadă spectacolul de trei-patru ori. Cu această scri­ere și prin montările de care a beneficiat, Gheorghe Constantin Constantinescu, pur­tând pseudonimul         de George Ci­prian, absolvent al Fa­cul­tăților de litere și filozofie și al Conservatorului, actor notoriu, bine cotat, a devenit autor dramatic de prim ordin. Din cele cinci piese pe care le-a scris, doar patru au fost jucate. Din ele, numai două rămân rezistente și astăzi: „Omul cu mârțoaga“ și „Capul de rățoi“.

   Scriu aceste rânduri cu dorința sinceră, pragmatică, de a lăsa celor care vor veni după mine – după noi, martorii acestor timpuri reale -, date, impresii, adevăruri de la fața locului, cu intenția categorică de a nu lăsa loc pentru speculații ieftine, căci,în timp, vor exista destui inși care vor pretinde că, fără ei, fără funcționarismul lor birocratic, nu ar fi existat teatru profesionist la Buzău. Deja, după apa­riția primului meu volum, „Cartea teatrului. Evocări din culisele Teatrului «George Ciprian» “ (Ed. „Teocora“, Buzău, 2016), am primit câteva observații critice extrem de subiective. Unul dintre funcționarii mărunți, de acum două decenii, când a fost înființat teatrul buzoian, mi-a telefonat și mi-a reproșat, cu mânie proletară,  faptul că, în cartea mea, documentată atât cât să păstreze esența faptelor demne de a fi istoricizate, nu s-a regăsit  decât ca unul care a pus, și el, ca și mine, ca și mașiniștii și ceilalți angajați ai teatrului, un modest umăr la acest început de drum cultural plimbând niște hârtii de la Consiliul Județean Buzău la Ministerul Culturii și invers, în timpul serviciului, în calitate de funcționar, drept pentru care, pur și simplu, are pretenția că a înființat teatrul, a inventat roata, busola, praful de pușcă și istoria zilei de mâine.

    Așadar, să dăm Cezarilor, adică, lui Paul Ioachim și lui Valentin Silvestru  ceea ce  li se cuvine, recunoașterea contribuției capitale la înființarea noii instituții culturale locale. Despre Paul Ioachim, am mai scris și o să mai scriu pentru că mai am multe de spus, el fiind, categoric, primul și singurul meu mentor acceptat, de care, prin voia destinului, am avut parte în timpul unei existențe culturale pur autodidacte. Pe Valen­tin Silvestru nu l-am cunoscut decât din scrierile sale, din ese­urile și cronicile teatrale răspândite cu hărnicie și probitate profesională în presa vremii. Excepție ar putea face perioada prolet­cultistă. I-am strâns mâna o singură dată, la inaugurarea teatrului buzoian, după premieră. L-am considerat întotdeauna un expert în domeniu, mai ales că, acum,în aceste vremuri sofisticate, pe zi ce trece, descopăr din ce în ce mai mulți „doctori“ în teatru. E vorba despre o inflație de „specialiști“, care, prin „expertizele“ lor     mo­derne, mă determină să cred că, și eu, ca și mulți alți iubitori de teatru clasic, suntem depășiți intelectual de noua generație a eternului Rică Venturiano, studentul gazetar din „O noapte furtunoasă“ a lui Ion Luca Caragiale, care „folosește un limba tipic bombastic, de sferto-doct, în care abundă cit­a­te hilar combinate și răs­tăl­mă­cite precum și fraze sforă­itoa­re“. 

   Dar asta e o cu totul altă poveste. Referitor la Valentin Silvestru, iată, ca o curiozitate misterioasă,  o mostră de fabuloasă com­primare a timpului! Pe 5 aprilie 1996 a fost la inaugurarea Teatrul „George Cipri­an“. Pe 12 aprilie 1996 apare în ziarul „Mun­tenia“ articolul său dedicat acestui eveniment epocal. Pe data de 25 noiembrie 1996, în același an, Valentin Silvestru trece în neființă. Din respect și recunoș­tință pentru toată cariera sa profesională, ne îngăduim să spicuim aici câte ceva din biografia și activitatea acestuia, conform Wiki­pedia. Numele său real e Marcel Moscovici. S-a născut la Iași, la data de 20 octombrie 1924, în localitatea Scânteia, județul Iași, unde a urmat și primii ani de școală, după care, în 1935, a fost admis la Liceul Național Iași. Urmează cursurile Facultății de Litere și Filozofie din București, licențiat în 1949. Debutează pu­bli­cistic în anul 1943, cu un articol despre Henrik Ibsen. Editorial, debutează în 1949 cu nuvela „Trenul regal“.

   Între 1944 și 1950 lucrează la diferite publicații centrale (România liberă, Contemporanul, Ram­pa, Flacăra și Lumea etc.), după care se consacră „aproape exclusiv“ teatrului, filmului și radioului având diferite funcții de condu­cere. A scris scenarii radiofonice și pentru filme de televiziune, fiind și inițiator al unor festivaluri și membru al Asociației Inter­naționale a Criticilor de Teatru. A primit diverse premii. A avut o activitate literară impresionantă, publicând aproape 40 de cărți  care țin de domeniul teatrului. Pe scurt, Valentin Silvestru, alături de Paul Ioachim,  reprezintă începuturile profesionalismului în teatrul buzoian, pasul decisiv de la fostul Teatru Popular la actualul Teatru „George Ciprian“.