Este greu de crezut că torţionarul buzoian Alexandru Vişinescu – de numele căruia se leagă tramentul inuman la care au fost supuşi deţinuţii politici din Penitenciarul de pedeapsă de la Râmnicu Sărat, a cărui conducere a girat-o în anii celei mai crunte prigoane comuniste împotriva vârfurilor politice şi intelectuale a României interbelice – îşi va petrece ultimele zile din mizerabila-i existenţă într-o puşcărie.
Aceasta pentru că legile nostre şi cele internaţionale s-au schimbat suficient de mult în favoarea infractorilor vârstnici faţă de epoca în care acesta, Vişinescu, îi schingiuia pe martirii anticomunişti în stablimentul pe care l-a condus cu mână de fier, pe măsura „misiunii nobile” pe care partidul şi statul perioadei 1956-1963 i-o încredinţase: stârpirea „duşmanilor poporului” precum Ion Mihalache, Corneliu Coposu ori Ion Diaconescu.
Oricum, până la o eventuală condamnare mai este cale lungă, după cum recunosc chiar oficialii Institutului pentru Cercetarea Crimelor Comunismului şi Memoriei Exilului Românesc, cei care au formulat o plângere penală împotriva acestuia, cerând Parchetului Militar să-l trimită în judecată sub acuzaţia de omor deosebit de grav. Este de parcurs cercetarea penală şi, probabil, apoi procesul, dacă se va ajunge la aşa ceva, având în vedere vârsta înaintată a preopinentului. Aşa că nu va trebui să mire pe nimeni dacă Vişinescu va muri în patul lui, bucurându-se de pensia de militar în retragere, pe care o primeşte de la statul român.
Până una-alta, mingea este în ograda procurorilor militari, care se află în faţa unui examen greu. Dacă lucrurile vor evolua în sensul firesc, de trimitere în judecată a bătrânului asasin – luând exemplul sistemelor judiciare din alte state, unde şi acum sunt urmăriţi, identificaţi, trimişi în judecată şi condamnaţi criminali din al doilea război mondial -, înseamnă că ultimul sfert de secol nu a trecut degeaba nici peste magistratura militară. Condamnarea lui Vişinescu şi a altora ca el, care vor urma, este, dincolo de obligativitatea oricărui sistem judicar, un gest de reparaţie morală faţă de victimele tăcute ale urgiei comuniste. Un gest de reparaţie morală şi faţă de cei care au supravieţuit iadului prigoanei staliniste şi care au fost pe punctul de a fi linşaţi în primele luni ale democraţiei originale a lui Ion Iliescu. O floare peste mormântul zecilor de mii de anonimi care au suferit în puşcăriile conduse de vişineştii din întreaga Românie.
Şi de ce nu, un gest necesar pentru a împiedica pe oricine să încerce să aplice, de la sine putere, Legea Talionului.