S-a încheiat şi turul ligii noastre de fotbal, cu o campioană aşa-zis de toamnă, deşi suntem în decembrie, pe care am bănuit-o de etape bune.
S-a încheiat şi turul ligii noastre de fotbal, cu o campioană aşa-zis de toamnă, deşi suntem în decembrie, pe care am bănuit-o de etape bune. Era cât pe-aici ca DINAMO să se-nece la mal, dar ajutată de C.F.R. Cluj şi, mai ales de RAPID, îşi adjudecă titlul neoficial de campioană a turului.
Am văzut fotbal puţin, nervi mulţi, declaraţii lipsite de noimă ale patronilor, acuze fără acoperire, gâfâite şi bâlbâite, în căutare de cuvinte plastice pentru a ieşi în evidenţă în faţa tuturor prin intermediul televiziunilor, care continuă să promoveze astfel de personaje „care dau bine la public”.
Am văzut însă, tot în acest weekend cu fotbal neaoş, oferit cel mult cu linguriţa, perla coroanei fotbalului mondial la această oră: Real – Barcelona. Făcând parte din tribuna celor peste două sute de milioane de telespectatori, am asistat la al 216-lea duel din istoria fotbalului între cele două grupări. Cum s-a ajuns la aceste cifre astronomice? Răspunsul pare simplu, însă de fapt este extrem de complicat: valoarea lui „el clasico”.
Într-o lume care pare a-şi nărui stâlpii de susţinere economici, Real-Barca rămâne un spectacol care străluceşte şi este plătit pe măsură. Marile vedete, Ronaldo şi Messi, au salarii anuale nete de 12, respectiv 10,5 milioane de euro, asta fără a socoti drepturile de publicitate sau alte surse de venit.
Dar, când spectacolul este privit din tribune de 80.000 de plătitori de bilete, între 100 şi 1.000 de euro, când televiziunile plătesc 140 de milioane drepturi de difuzare, vânzările colaterale sunt şi ele de ordinul milioanelor, când asiaticii se scoală dis de dimineaţă, iar americanii iau prânzul mai repede, pentru a urmări apoi spectacolul iberic, atunci pot spune că Real-Barca este un fenomen planetar început în 1959, când s-a televizat prima dată, şi, care va doborî şi alte recorduri de audienţă.
De ce suntem atât de interesaţi de acest duel început în 1902, când a apărut în peisajul fotbalistic Real Madrid, C.F.Barcelona fiind mai bătrână cu trei ani?
Simplu, deoarece ambele echipe au înglobat sub culorile lor cam tot ce are mai bun sportul-rege de oferit : jucători, antrenori, conducători, de club, dramatism, istorie, dar, mai ales fotbal oferit tuturor în stare pură. Şi astfel derby-ul spaniol a devenit magnetul privirilor înfometaţilor de sport, sătui să privească epigoni, care se cred mari jucători, ce reuşesc un dribling sau o pasă din 10 încercări şi povestesc despre ele cam o săptămână.
Piticii blau-grana ai lui Pep Guardiola au câştigat din nou. Messi, Xavi, Iniesta, Cesc sau Dani Alves au strecurat din nou magica minge printre adversari cu fizic impresionant, la fel ca şi cărţile lor de vizită. A fost un alt basm întâmplat în inima Madridului, străpunsă din nou de tiki-taka catalană. La final, a fost un 1 – 3 care prelungeşte perioada de glorie a celei mai frumoase echipe pe care am văzut-o în cariera mea de telespectator şi din când în când şi comentator. Iar privirea resemnată şi puţin înfricoşată a lui Mourinho, încă, „the special one”, îmi spune că povestea va avea şi un „va urma”, fără consecinţe prea fericite pentru madrilenii ce joacă de 2 – 3 ani rolul Lupului, căci cel al Scufiţei roş-albastre e adjudecat de mult.
Ştefan ALECSIU este
Redactor-şef adjunct la Radio România Actualităţi