* A fost vorba de cea mai amplă acţiune de distrugere a muniţiei desfăşurată de la începutul anului de specialiştii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă
Acţiune de mare complexitate şi cu un grad sporit de risc, derulată la sfârşitul săptămânii trecute de specialiştii pirotehnicieni din cadrul ISU Buzău, în colaborare cu omologi din Vrancea, din cadrul IGSU şi de la Unitatea Specială de Intervenţie pentru Situaţii de Urgenţă de la Ciolpani.
* A fost vorba de cea mai amplă acţiune de distrugere a muniţiei desfăşurată de la începutul anului de specialiştii Inspectoratului pentru Situaţii de Urgenţă
Acţiune de mare complexitate şi cu un grad sporit de risc, derulată la sfârşitul săptămânii trecute de specialiştii pirotehnicieni din cadrul ISU Buzău, în colaborare cu omologi din Vrancea, din cadrul IGSU şi de la Unitatea Specială de Intervenţie pentru Situaţii de Urgenţă de la Ciolpani.Toată această mobilizare de forţe a fost necesară pentru distrugerea unei cantităţi importante de muniţie, „recoltată” de la începutul anului de pe teritoriul judeţelor Buzău şi Vrancea, două dintre zonele cele mai recunoscute pentru asemenea capturi. Anual, de pe teritoriul celor două judeţe sunt scoase la iveală din pământ, zeci, poate chiar sute de elemente de muniţie rămase din vremea celui de-al doilea război mondial. Zona în care sunt găsite cel mai des astfel de elemente se află la limita dintre cele două judeţe, acolo unde a existat, în timpul războiului, un mare depozit de muniţii care a fost abandonat de armata germană la sosirea ruşilor. Deşi, la acel moment, nemţii au încercat să distrugă depozitul pentru a nu-l lăsa pe mâna sovieticilor, multe proiectile, bombe şi grenade au rămas neexplodate, pentru că operaţiunea a fost executată pe fugă, germanii grăbindu-se să plece până ca ruşii să-şi facă apariţia.
Astfel, din zona Crângul Ursului sunt scoase la iveală anual zeci de elemente de muniţie, o mare contribuţie în acest sens având-o căutătorii de fier vechi care scormonesc pământul în speranţa că vor putea valorifica la centrele de colectare vreun proiectil sau vreo bombă.
Convoi cu regim special
Aşa se face că, de la începutul anului, în depozitele speciale ale ISU s-au adunat câteva sute de proiectile, fie dezgropate cu ocazia lucrărilor agricole, fie cu ocazie diverselor săpături, fie recuperate de la centrele de colectare, unde au fost aduse de tot felul de inconştienţi. Toate elementele de muniţie erau într-o stare avansată de degradare, iar multe mai aveau încă înmagazinată încărcătura explozivă, în orice moment putând provoca o tragedie, manipulate de un nespecialist. S-a luat astfel decizia distrugerii ”în masă” a muniţiei acumulate, operaţiune ce a presupus un risc sporit, având în vedere cantitatea mare de elemente dar şi cea de explozibil ce a trebuit folosit pentru distrugere. Aşa se explică numărul mare de pirotehnicieni care au participat la operaţiune şi măsurile sporite de securitate ce au fost luate.
La primele ore ale dimineţii de vineri, cele 569 de proiectile perforante şi de artilerie, împreună cu patru bombe de artilerie de calibru 82 de milimetri, au fost încărcate cu grijă în camioane şi aşezate în lăzi cu nisip, fiind încărcată totodată şi întreaga cantitate de trotil necesară detonării. S-a format apoi un convoi care a pornit către Stâlpu, acolo unde urma să aibă loc operaţiunea de distrugere, pe islazul de la marginea comunei. Având în vedere natura transportului, convoiul s-a deplasat cu viteză redusă, fiind escortat de un echipaj de la poliţia rutieră care i-a deschis calea în trafic. În cele din urmă transportul cu regim special a ajuns pe islazul de la Stâlpu, acolo unde a fost trimis şi un echipaj SMURD, pregătit să intervină în cazul producerii unui accident.
Tensiune maximă înaintea exploziei
La distanţă de câţiva kilometri de cortul unde a fost instalat punctul de comandă, în plin câmp, fuseseră din timp săpate câteva gropi rotunde în care urma să fie aşezată muniţia împreună cu trotilul. Această operaţiune a fost cea mai riscantă, pirotehnicienii trebuind să dea dovadă de atenţie maximă în mânuirea proiectilelor şi a explozibilului. Obişnuiţi cu o astfel de muncă, pirotehnicienii par degajaţi, tratează totul ca pe o rutină, însă după broboanele de sudoare care le apar pe frunte îşi poţi da seama că sunt concentraţi la maxim. Lucrează încet, fără grabă, nu pentru că ar respecta principiul ”timpul trece, leafa merge”, ci pentru că trebuie să fie atenţi la orice detaliu, iar proiectilele pe care şi le pasează din mână în mână trebuie mânuite cu mare grijă. ”În meseria asta putem spune pe bună dreptate că graba strică treaba. Şi de cele mai multe ori o strică iremediabil, pentru că aici nu poţi să greşeşti decât o singură dată”, ne lămureşte unul dintre pirotehnicienii aflat în groapă, în timp ce aşează un obuz „cât toate zilele” peste alte proiectile aranjate deja de jur împrejurul său. La un moment dat se dă comanda ca în zonă să nu mai rămână decât specialiştii, iar toţi ceilalţi, incluisiv autovehiculele, să se îndepărteze în zona de siguranţă. Urma momentul în care ”batoanele” de trotil erau aşezate printre proiectilele din groapă, operaţiune la care nu participă decât cei ce o execută, dat fiind gradul sporit de pericol.
Tensiunea momentului se resimte şi la punctul de comandă, în ciuda distanţei de câţiva kilometri. Staţiile de emisie-recepţie au amuţit, pentru că cei din câmp nu trebuie deranjaţi, aşteptându-se de la ei mesajul că totul este în regulă. După câteva minute, un mesaj venit prin staţie mai destinde atmosfera, din câmp raportându-se că explozibilul şi fitilele au fost amplasate, iar gropile acoperite cu pământ. Se spropie punctul culminant, după încă o verificare de rutină, comandantul acţiunii comandând prin staţie ”foc”. Toţi ochii sunt aţintiţi în câmp iar după alte câteva clipe de aşteptare, o bubuitură puternică face să se cutremure pământul. O coloană înaltă de fum şi pământ se înalţă în aer, iar şuieratul schijelor răsună sinistru după ce ecoul exploziei s-a stins. Pericolul nu a trecut însă, echipa aflată în câmp având acum misiunea de a verifica dacă toate elementele de muniţie au fost distruse în urma exploziei, abia după aceea putând raporta ”misiune îndeplinită”.
În locul gropii cu un diametru de maxim un metru şi jumătate se cască acum un crater imens, atât de adânc încât de pe fundul lui izvorăşte apa din pânza freatică iar pământul din jur este ars în urma exploziei.
2012 – primul an în care muniţiile neexplodate nu au ucis
O statistică întocmită la nivel naţional arată că, din 1999, anual au avut loc accidente provocate de muniţiile neexplodate, evenimente în urma cărora, în fiecare an a murit cel puţin o persoană. Cel mai negru an a fost anul 2000, când au avut loc 12 accidente, soldate cu opt morţi şi 15 răniţi. La polul opus se află anul 2012, până în prezent având loc două accidente cu trei răniţi. Este primul an din 1999, când astfel de evenimente nu se soldează cu moartea unei persoane.
Cele mai grave evenimente de acest gen produse în judeţul Buzău au avut loc în 2004 şi 2007. Astfel, pe data de 2 aprilie 2004, trei copii încărcaseră în căruţa cu fier vechi pe care îl duceau la Remat şi trei proiectile găsite pe marginea drumului. Acestea le-au fost refuzate la centrul de colectare, aşa că la întoarcere, copiii au decis să le arunce într-o râpă. Al doilea proiectil pe care l-au aruncat a explodat şi i-a rănit grav pe cei trei, lăsându-i infirmi pe viaţă.
Trei ani mai târziu, patru buzoieni au mers la picnic în pădurea Crângul Ursului, s-au apucat să-şi gătească mâncare la ceaun pe foc de lemne, totodată consumând alcool din belşug. La un moment dat, au găsit un obuz de 122 de milimetri, pe care s-au gândit să îl arunce pentru distracţie în focul deasupra căruia clocotea ceaunul. Proiectilul conţinea încărcătură explozivă, aşa că la scurt timp după ce a fost aruncat în foc, a făcut explozie, omorându-l pe loc pe unul dintre cei patru petrecăreţi, iar celuilalt o schijă amputându-i mâna dreaptă. Celilaţi doi au fost, de asemenea, răniţi uşor.