Este unul dintre cei mai apreciaţi specialişti în Istoria Presei, sociolog şi profesor la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti, inclus de revista Esquire în „Top 7 profesori cu atitudine din România”. Marian Petcu a fost, şi anul acesta, unul dintre invitaţii speciali ai Zilelor Pamfil Şeicaru de la Buzău, ocazie cu care a pus la dispoziţia bibliotecarilor buzoieni documente inedite din arhivele Securităţii despre cel mai mare ziarist român.
Este unul dintre cei mai apreciaţi specialişti în Istoria Presei, sociolog şi profesor la Facultatea de Jurnalism din cadrul Universităţii Bucureşti, inclus de revista Esquire în „Top 7 profesori cu atitudine din România”. Marian Petcu a fost, şi anul acesta, unul dintre invitaţii speciali ai Zilelor Pamfil Şeicaru de la Buzău, ocazie cu care a pus la dispoziţia bibliotecarilor buzoieni documente inedite din arhivele Securităţii despre cel mai mare ziarist român.
Într-o perioadă în care mai toţi adolescenţii vor să devină jurnalişti, fie pentru a zâmbi ingenuu de pe sticla televizoarelor, aşa cum este moda, fie pentru a schimba lumea cu „articole de atitudine”, nu glumă!, discursul lui Marian Petcu are efectul unui duş rece. Cu vocea sa molcomă şi discursul presărat, la fel ca la cursurile din facultate, cu apelativul „Măi, copii”, invitatul a reuşit vineri să facă, în faţa a zeci de liceeni, o analiză dură a presei româneşti şi a sistemului de învăţământ românesc.
Reporter: Cum mai stăm cu facultăţile de jurnalism apărute ca ciupercile după ploaie?
Marian Petcu: Eu cred în necesitatea învăţământului jurnalistic. În marile ţări civilizate există tradiţia învăţământului jurnalistic, început încă de pe la 1800. La noi, toate curriculele încercate la Bucureşti de prin 1945 au fost de inspiraţie sovietică. Comuniştii nu aveau după cine să se ia, că nu avusesem înainte şcoală de presă. Această facultate de ziaristică de la Ştefan Gheorghiu nu a fost pe placul lui Ceauşescu. O stenogramă de la Comitetul Central arată că însuşi şeful statului spunea, în 1984, că este nemulţumit de nivelul ideologic al absolvenţilor şi cerea desfiinţarea facultăţii. În ’89, noi deţinători ai puterii politice au făcut mai multe falsuri. În momentul de faţă, în România există 24 de facultăţi, secţii şi specializări de Jurnalism în cele mai năstruşnice combinaţii, cu Drept, cu Litere, Ştiinţe administrative… Dacă vreţi să fiu serios, există o singură facultate de Jurnalism, cea a Universităţii Bucureşti care are o recunoaştere internaţională.
Rep.: Este presa online o alternativă pentru presa tipărită care dispare?
M. P.: Există mitul că dacă moare presa tipărită, rămâne presa online. Să ştiţi că Internetul nu a salvat în ţara nostră niciun ziar. Adică, vizitarea acelui site nu a produs atât de multă vizibilitate, atât de multă publicitate, încât să se dovedească o investiţie rentabilă. Principalul mandat al unei instituţii mass-media este să dea salariile. Se uită un lucru elementar: jumătate din România nu intră pe Internet! Deci, din start renunţi la jumătate din audienţa potenţială. Ce se întâmplă la noi şi în lume cu presa este greu de anticipat. E clar o schimbare de paradigmă. Se întâmplă ceva pe care nu ştim să îl intuim. Se schimbă maniera de a vorbi, dispare prepoziţia chiar şi la oameni cu pretenţii. Uitaţi-vă ce prost vorbesc reprezentanţi ai lumi savante, politice… Este un moment nenorocit, de criză, şi foarte mulţi dintre cei care au vizibilitate nu sunt produsul şcolii, ci ai întâmplării.
„Ies de multe ori din amfiteatru aproape cu lacrimi în ochi”
Rep.: Şi atunci cum vă simţiţi astăzi la catedră?
M. P.: Dramatic pentru un profesor este că nu poate sta la catedră ca pe un soclu pentru că realitatea te contrazice. Cum să îi spun eu studentului: învaţă foarte bine, că vei avea o viaţă frumoasă, când dacă se uită pe fereastră îmi dă exemplu de oameni care au făcut averi inimaginabile fără să se fi întâlnit cu şcoala. Profesorul rămâne fără argumentul fundamental. Alt lucru dramatic pentru profesor, legat tot de schimbarea de paradigmă, este că eşti nevoit să răspunzi la întrebări care nu ţi-au fost puse. Ies de multe ori din amfiteatru aproape cu lacrimi în ochi. Asta înseamnă că acea curiozitate a studenţilor s-a diminuat, controlul familiei s-a slăbit, instituţia educaţiei s-a erodat…
Rep.: Ce a dus la distrugerea sistemului de învăţământ din România?
M. P.: Generaţia mea, care s-a maturizat în comunism, a crezut că pluralismul este suficient pentru ca ţara asta să se schimbe, să fie altfel. Uite un domeniu în care pluralismul a făcut ravagii: educaţia! În momentul în care au apărut şcoli, licee şi facultăţi private, a slăbit controlul familiei asupra elevului, elevul s-a ocupat mai mult cu divertismentul decât cu biblioteca. El nu îşi dă seama pentru că este imatur că tehnologiile pe care le frecventează sunt cronofage, că îi mănâncă timp preţios din viaţă. Elevul nu îşi închipuie astăzi că într-o zi cineva poate să scoată Internetul din priză şi dacă o face, ne vom trezi cu generaţii întregi semianalfabetizate.
Rep.: Aceeaşi problemă o resimţiţi şi cu studenţii de la Jurnalism?
M. P.: Nu vreau să dramatizez, dar să nu credeţi că de la catedră nu se simte o diminuare… copiii sunt din an în an mai… Am avut 820 de candidaţi la facultate, dintre care am ales 120. Am citit 130 de lucrări şi mi-a fost rău. Am scris involuntar un poem pe care îl găsiţi pe Internet, se cheamă Poemul Fast-food. Unul dintre subiecte a fost de argumentare despre fast-food. Atâtea prostii au scris copiii, încât cei din comisie mai că aveam nevoie de perfuzii.
„Oameni care au eşuat într-o profesie sunt jurnalişti”
Rep.: Când vine vorba despre presa de calitate, ce exemple daţi studenţilor?
M. P.: E complicat. Dacă mă întreabă un student, nu ştiu ce să îi răspund, pentru că noi nu avem un echivalent pentru Le Monde. Schimb vorba. Nu avem repere pentru jurnalism făcut temeinic în România. Mi s-a cerut, din partea unei universităţi din Germania, să fac un studiu despre cum a evoluat presa de calitate în România postcomunistă. M-am speriat. Nu puteam să spun că nu avem presă de calitate, dar îmi era greu să spun care este. Atunci, pentru a nu minţi, m-am dus către presa economico-financiară, pentru că acolo minciuna nu prea ţine.
Rep.: Să înţeleg că nu sunteţi prea optimist în legătură cu viitorii jurnalişti?
M. P.: În momentul de faţă, jurnalismul nu este o profesie, este o întâmplare. Oameni care au eşuat într-o profesie, care nu s-au întâlnit niciodată cu munca, sunt jurnalişti, pentru că accesul la profesie nu a fost reglementat niciodată. Eu sunt convins că absenţa oricăror norme se va încheia, pentru că audienţele s-au saturat. În sociologie se numeşte „efectul de plafon”: înghit, înghit, până se satură şi te abandonează. Audienţa aia care se simte trădată te abandonează şi nu se mai întoarce niciodată la acel ziar sau televiziune. Există o presă de calitate în stare latentă. E un moment de criză, dar nu trebuie să disperăm. Dacă absolvenţii de jurnalism sunt foarte buni, vor putea pune condiţii în domeniul în care s-au pregătit.
„La ce să mă aştept de la un minister care acoperă hoţia şefului Executivului?”
Rep.: Ce părere aveţi despre explozia asta de divertisment din media?
M. P.: Ştirea este o instituţie socială. Ştirea dă ocazie de discuţie într-o familie, un grup. În momente de criză şi tranziţie, ne luptăm să atingem o himeră, să atingem un nivel economic care nu stă pe loc. Prin urmare, sociologii spun că în momente de criză oamenii au nevoie de informţie instrumentală, care mă învaţă cum să îmi rezolv o problemă. Excesul de divertisment – şi ajungem până la funcţia vitarială, adică ne uităm la film pentru că trăim simbolic ceea ce ne este interzis în viaţa de zi cu zi – oare nu face prea mult rău? Ca sociolog, cred că excesul de divertisment nu este o soluţie. Poate pe termen scurt cineva îşi umple conturile. Pe termen mediu şi lung va fi o catastrofă: o să vedeţi care va fi rata analfabeţilor în 20 de ani!
Rep.: Cum trebuie să fie un jurnalist?
M. P.: Jurnalistul nu trebuie să fie deştept. Jurnalistul trebuie să fie un tip harnic şi onest. La noi asta nu s-a înţeles şi s-a umplut televizorul de analişti care nu au făcut performanţă în viaţa lor în niciun domeniu, dar vând tot felul de pseudoexpertize. Jurnalistul nu trebuie să fie deştept. Dacă i se întâmplă să fie şi deştept, e foarte bine. Nu presa dă direcţia, ci instituţiile unui stat, iar dacă instituţiile sunt delegitimate de propria lor lipsă de eficienţă… Eu vin de la Universitatea Bucureşti, dar nu pot să nu spun că şeful Executivului României şi-a luat prin fals titlul de doctor la Universitatea Bucureşti. Comisia de etică a spus că e fals şi nu am nevoie acum de aprobare de la NATO. Ministerul Educaţiei se compromite. La ce să mă aştept de la un minister care acoperă o hoţie?