Este o poetă ce reprezintă noul val în literatura buzoiană. S-a născut la data de 19 mai 1982 și este licențiată în Management și Marketing, în anul 2007, iar în anul 2008 a absolvit și Școala Populară de Artă Galați, secția pictură. Apropierea de poezie s-a făcut în mod firesc. Versurile sale au fost publicate în ziare și reviste de prestigiu, precum: Opinia, Vitralii, Fereastra, Algoritm literar, Porto Franco, Antares, Marmația literară, Agero (din Stuttgart), Pro Saeculum, Oglinda literară și Spații culturale.
Până în prezent a semnat, în calitate de autor și coautor, următoarele volume: „Vers și culoare“, versuri, 2010; „Poemele Ioanei“, versuri, 2010; „Cel mai frumos cântec vine pe furiș„, versuri, 2015 (coautor Tudor Cicu); Șevalet cu epilog“, versuri, 2016; „Tătărușca“, roman, 2016 (coautor Tudor Cicu). A mai apărut în câteva antologii. De asemenea, are în pregătire volumul de versuri „Silabe orfane“ din care prezentăm grupajul de versuri de mai jos. A participat la diferite concursuri literare iar efortul ei a fost răsplătit cu câteva premii. Despre poezia Mihaelei s-au exprimat câteva condeie reprezentative: Marin Ifrim, Ion Roșioru, Melania Cuc, Tudor Cicu, Laurențiu Belizan, Gheorghe Postelnicu, Dumitru Dănăilă, Aurel Anghel.
Este membru fondator al Cenaclului „Ante Portas“ și membru al Cenaclului „V. Voiculescu“. Melania Cuc scria măgulitor după apariția primului volum: „Mihaela Roxana Boboc este un poet autentic, deși mici influențe stilistice, în moda de azi, transpar ca printr-o sugativă subțire. Sunt poeme «lucrate», cu mintea și cu sufletul, dar mai ales cu harul, iar până la punctul de a deveni inconfundabile, a o reprezenta întocmai pe autoare nu mai este decât o linie foarte, foarte subțire. Spontaneitatea și darul primit de la stele sunt certitudinea că Mihaela Roxana Boboc este o poetă care își are deja locul ei în pleiada stelelor liricii feminine de azi“. După asemenea afirmații nu ne rămâne decât să citim și să constatăm.
Silabe orfane
Pentru toate morțile pe care le-am ținut strâns în mine
și toate iubirile cărora le-am dat drumul
aproape îmi sunt diminețile neîmbrățișate
femeia suspină în așternut
las-o să-ți fie poezie
să-ți răsară în liniile întrerupte
să o privești din virgula cu care desparți
gândurile ca pe niște silabe orfane
cum ar fi să îi strecori în palmă
epilogul
în care singura noapte
și-a întors ridurile
înspre copilărie
cum ar fi să mă găsești
la jumătate de puls
să-ți bată grăbită o inimă
care nu-mi aparține
într-un moment de rătăcire
să-ți iubesc fiecare fragment
în care m-ai descompus
fără să întrebi de ce
de ce
morții se acoperă cu pământ
și cei rămași aud continuu cuiele lovind în sicriu
terapia aceasta
când lovești cu versurile
de toți pereții
și speri că cineva îți răspunde
sunt aici
am trăit și eu în tine
sunt la capătul străzii unde
mi-am construit alt epilog
râd zilnic
adorm haotic
și cel mai adesea (te) iubesc
până aici nimic nou
mi-am luat în cârcă iubirile
le urc în turn ca pe niște fecioare
le leg la gură
ce ochi frumoși au spaimele mele
cum mă privesc ca pe un nebun
ce e cu tine aici
nu ești pasăre
nu ești vis
nimic ne ești
cum să explic
ce frumos cad îngerii
toamna
simt miros de frunze putrede
peste oraș
ațipește ploaia.
Zăbrelele copilăriei
eliberarea de trecut nu-mi aparține, tată,
încă mă sperie sticlele aliniate pe spatele memoriei,
luciditatea că te vei duce într-o zi
și nu voi putea să te plâng,
pentru că o parte din mine
a rupt zăbrelele copilăriei și acum mușcă din liniște și dor,
ca dintr-un poem pe care nimeni nu l-a numit după sine,
de frica aceea când duci metafora la râu
să-i speli înțelesurile și curge în vene fluviu,
apoi te întorci străin de cel care ești,
de pereții la care ai urlat nopțile până la anevrism;
tata e un tablou care-și schimbă unghiul după păpădiile fragile
și sentimentul crește păgân de orice descifrare –
încă mi-e frică de mângâierile toamnei,
de frunzele desfăcute din obrazul cromatic;
îmi aliniez spaimele și le biciuiesc în cruzimea macilor
cuvintele ies bătându-se în piept
unde ești, tată?
tu, care m-ai pierdut de atâtea ori
până să te iubesc,
când orbecăiai printre fantasme și singurul mugur încolțea în vârful pensulei
silabe orfane se desprind de mine
și mama e frumoasă așa cum ai lăsat-o
cu buzele pline de pământ
doar eu mă îndoiesc de cer, iubire și de suburbii
cândva o să revin, copilă, într-un anotimp
purtând în brațe snopi de zăpadă.
Recviem pentru un vis (al cincilea anotimp)
Al cincilea anotimp se naște fecund
din crâmpeie de emoții
am mai fost în visul acesta
pe faleza îngustă
țin în palme castane coapte
și mă hrănesc amniotic din cuvânt
pot să merg cu tine la braț
să-mi fiu din nou copil
fără cicatrice
în placenta acestui anotimp
doarme embrionul unui vis
îl las să crească
rotund în pântecele meu
minutele se sfărâmă-n ceasul al doisprezecelea
aproape te-am crezut
vei coase mâneca lipsă
peste aripa lebedei din poveste
și totul va fi la loc
înainte de prima silabă
simți cât suntem de liberi
să ne plimbăm amețiți pe străzile măturate
de orice formă de empatie
șoldurile poeziei mele se mută de pe un poem pe altul
sunt de acord cu toate dezacordurile mele interioare
și asta
dragul meu
îmi dă un tonus suficient de bun
încât să intonez
un recviem pentru visul care se divide doar
la el însuși.
Calul sălbatic
siluete prelungi în brazdele zăpezii
la periferia orașului
„once upon a december“
viața mi-a sărutat părintește fruntea
și m-a trimis în ruinele acestui trup
am strâns în pumn vers după vers
le-am ascuns uneori sub clopot
să răsune în zorii lui april
există fericire când pictezi ferestre
în mormânt
și muzica e tot ce rămâne din ultimul sărut
când bate toaca prelung peste punți ridicate din nimic
îți spui că dimineața așază cadavrul iubirii
în răsaduri la răspântie de drum
te hrănesc din colții de gheață ai cuvântului
înfig târziu țurțuri în singurătate
cu precizia fotografului
care așteaptă lumina ca o săgeată în gura cerului
nanosecunde de extaz
apoi poemul se întoarce ca un făt în pântec
gata să iasă în lume
cu buza de jos
ca o semilună răsturnată
există fericire dincolo…
când te rup precum o anafură
și viața rămâne calul sălbatic
pe care-l încalec în zori
gonind peste cuvinte.