Poveste de-o secundă
O secundă-n bob de rouă se topea în zi de vară
Când zări, în lanul verde, ceasul unei stări de seară;
Ea gonea spre râuri limpezi, n-avea drum prin preajma lui,
El – ceas prăfuit și singur, ea, secunda nimănui…
Peste drum toți grănicerii s-adunaseră la sfadă.
Aveau ordin să distrugă clipele de promenadă!
Cine, ce-ar avea cu mine? se-ntrebă țesându-și fire,
Nu prezint niciun pericol,
sunt doar strop întru zidire!
Și zbură cu mii de fluturi, peste jocu-amețitor
Dovedind că niciodată n-o să stea în preajma lor;
O atrase ticăitul unui ceas dintr-un refren,
Dar închise-ndată ochii. Era cântec din infern!
Zarvă mare, tropot iute, cadențau cu toții-n cor,
Numai ceasul de pe munte fluiera încetișor,
Ca un susur de legendă împletea cascade noi,
Căutând, la umbra lunii, pace pentru amândoi.
Vino, se-auzea prin lacrimi, vocea-i stinsă de ruine,
Ești secunda vieții mele, vino să trăiești în mine!
M-am oprit în timp sălbatic, te aștept de peste-un veac,
Nu mă simți că fără tine sunt mereu tot mai sărac?
Se-nălță în valuri scumpe, ea secundă între stepe
Căutând în grabă ace, pregătită să înțepe;
Dar văzu pe pragul vremii calendarul de aramă
Strălucind în strai de gală, de ce oare să se teamă?
S-a făcut tăcere mare, grănicerii-au obosit;
Își luă zborul și grăbită,-n ceasul vechi a poposit.
Nu te teme, zise-o voce răgușită de chemare,
Iată, locul tău e veșnic îmbrăcat în sărbătoare!
Vino să culegem vise, să le dăm stropi de izbândă,
Soarta noastră-i o pecete pe oglinda lumii crudă!
Dacă?… se-ntrebă secunda, poate doar mi s-a părut…
Iară ceasul nu-i răspunse și-o atinse c-un sărut.
Lângă ei cântau deodată toate stelele în cor,
În cămăși de dor brodate se-mbătau lângă izvor,
A trecut o veșnicie, cât să-și spună nemurirea;
Iar secunda din poveste făcu pact cu fericirea.
Erau ei, un munte mare în cetatea viselor,
Ea purta cărarea-n suflet, el în vârful crestelor,
Se jucau cu depărtarea, făceau bulgări de lumină,
Dar în vadul de credință s-a pitit o stea străină.
N-au văzut cum grănicerii, la apel, în prag de seară,
Plănuiau în șapte feluri să-i topească-n nopți de ceară;
S-au trezit într-o trăsură, ea – regină pe apus
El – un tropot de legendă ce mergea în sens opus.
Se zăresc în pragul nopții, au ferestrele-nghețate.
Soarele scrie-o poveste despre poduri suspendate;
O citesc cu voce tare, ea și-a prins în piept o arcă.
El o urcă-n calendare. E povestea lor săracă…
Cafea amară
Era mult ger, amarnic și nătâng,
Prăpăstii se-ascundeau în ochiul stâng,
Dar îmi plăcea cafeaua ta amară
Din praf târziu cu armonii de seară.
Când am simțit că-ncep să mă înec
M-am agățat de norul cel mai sec
Și a plouat cu noi, a câta oară,
Cu hohot ars în dinastii de ceară?!
M-ai luat de mână ca și cum n-ai ști
Că veacul nostru are doar o zi,
Atunci ne-am prins în torțe-amăgitoare
Lâng-un pian pe-un semn de întrebare.
Și-acum simt gerul, încă n-a apus,
Căldura s-a-ndreptat în sens opus
Și-am înghețat în straiele de nea…
Și mi-am uitat mănușa-n palma ta…
Ți-aș fi fost etcetera
Erai dirijor de greieri în pădurea de granit,
Se-ntâmpla să trec prin zare ca un punct pe infinit.
Mi-ai întins izvoare-ndată, toate m-aduceau la tine
(Am vrut să le șterg degrabă dar pesemne mi-era bine!)
M-ai privit din alte veacuri. Și ce vină aveam eu
Că purtam în suflet cerul iar pe brațe-un curcubeu?
Ți le-am dăruit și gata. Am pornit la drum de seară
Deși-n urmă toată zarea mirosea a primăvară…
Te simțeam în colțul verde, poate ceva mai la vale,
Tocmeai ca să-mi țină calea două puncte cardinale.
Ți-au cerut arginți cu carul, nu mai bine mă-ntrebai
Fără șagă, cât mai este de la mine până-n rai?
Ți-aș fi semănat ogoare peste care niciodată
N-a trecut vântul să fure dragostea adevărată;
Poate-aș fi lăsat de pază licurici de vreme rea.
Între timp, pe-un fir de vrajă, ți-aș fi fost etcetera…
maria
ai uitat cine sunt și de ce-ți las busuioc la poartă
mă privești de parcă aș fi ieșit din ocean și l-aș fi întors pe dos
plimb o pădure de cactuși sunt mereu înfloriți ce suav te invită la cină
așază-te lângă mine mi-ai șoptit
(și am zărit un trunchi doborât de secetă)
parcă te cunosc
părul tău miroase a cântec de dragoste
cu siguranță te-am iubit cândva simt ceva dogoare în piept
atunci mi-ai zis maria
maria purta rochie senină și un coș în care-și ducea creioanele
mai aproape de adevăr
nu încurca drumurile doar că le dăruia tălpi zdravene
și le urca în munți
uneori semăna maci în tablouri numai de ea înțelese
ori deschidea grote cât să pătrundă soarele măcar pe coate
nu intra niciodată încălțată în fotografii
și îți dăduse voie să mă uiți
nu știu unde este acum
a lăsat ruj pe ceașca de cafea văd asta lângă tine
tu te-ai pierdut în licoare nici foșnetul de ieri nu l-ai auzit
mâine va fi eclipsă de suflet cu siguranță are pregătit un rol
poate va curăța nopțile dintr-un sanatoriu
ori va muta grădinile cu un semiton
poate își va schimba numele…
poate o va chema…
maria
până la a nouăzeci și noua vară
au venit tornadele să mă întrebe de tine
una scrijelea ceva pe zid
voia să-mi arate că orice cuvânt îi va întări convingerea
că te ascund
în frunzișuri de ploi
avea dreptate nu te-aș fi dat pe grămada aceea de spice
din care tot ciupea vântul
în urcare
nici pe santinelele care adormeau instantaneu la marginea iazului
la ore vitale
Doamne niciodată n-am văzut atâtea viori mascate
într-un singur stup
treceam printre ele cu pumnii strânși
de parcă o poteră s-ar fi luat după mine
îmi erau îngăduite doar o inimă de așteptare alta de izbândă și ceva mai încolo
două meridiane de gală
pe acelea mizam
nu mai era mult până când brațul tău învelea dealul
cu mistere de lut
astfel ți-ar fi pierdut urma ai fi rămas liliacul de la fereastra mea
până la a nouăzeci și noua vară
odată ți-am spus nu rupe toate crengile
ți-era frig un dans violet curgea în hohote demonice
trosneau melcii cu iarba măsurată în bemoli
acum lasă
am învățat cum e să crestezi
inima ciocârliei