Șlefuitorii de cuvinte/Medalion literar – Gina Zaharia

   Gina Zaharia este o scriitoare buzoiană ce s-a născut la data de 11 octombrie 1963 în comuna Brăești. Debutul absolut a avut loc în anul 1994 și s-a produs în prestigioasa revistă „Luceafărul“, cu proza scurtă „Moartea avea rochie albastră“. De la momentul debutului și până în prezent, a publicat opt cărți, după cum urmează: „Clipa de adevăr“ – roman de dragoste, 1998; „Asasinul a fost prins în zori“ – roman polițist, 2000; „Crima de la ora zero“ – roman polițist, 2009; „Lanțuri“, poezie –  2011; „Reverie albastră“ – poezie – 2013; „Ecou de rubin“ –  poezie, 2013; „Lacrima cu multe c(k)arate“ –  poezie – 2014 și  „Promisiunea de joi“ –  roman polițist, 2016. Are în pregătire un alt volum de versuri, „Nomade“. Gina Zaharia este prezentă în peste 20 de antologii. Se implică destul de mult în viața literară a Buzăului fiind redactor-șef al revistei „Ante Portas“, secretar al Cenaclului literar „Ante Portas“ Buzău și membru al Cenaclului „V. Voiculescu“ Bu­­zău. De asemenea este mem­bru al echipei redacțio­nale Facebook „Literatura de Azi“ și administrator al site-ul „Însemne Culturale“. Cunoscutul scriitor Ion Roșioru scria după apariția volumului „Lacri­ma cu multe c(k)arate“ urmă­toarele: „Există în poemele Ginei Zaharia o perpetuă tindere a terestrității spre zeiesc și o neostoită sete de absolut și de puritate. Scenele de dra­goste transfiguratoare se cantonează, însă, parcă fără drept de apel, într-un spațiu al condiționalului-optativ trecut… Cu mari resurse și disponibilități lirice, Gina Zaharia e o poetă pe numele că­reia se poate paria. Semnatarul acestor impresii de lectură a făcut-o deja“. Autorul acestor rânduri nu poate decât să vă invite la lectură și să vă convingeți de afirmațiile lui Ion Roșioru.

 

Poveste de-o secundă

 

O secundă-n bob de rouă se topea în zi de vară

Când zări, în lanul verde, ceasul unei stări de seară;

Ea gonea spre râuri limpezi, n-avea drum prin preajma lui,

El – ceas prăfuit și singur, ea, secunda nimănui…

 

Peste drum toți grănicerii s-adunaseră la sfadă.

Aveau ordin să distrugă clipele de promenadă!

Cine, ce-ar avea cu mine? se-ntrebă țesându-și fire,

Nu prezint niciun pericol,

sunt doar strop întru zidire!

 

Și zbură cu mii de fluturi, peste jocu-amețitor

Dovedind că niciodată n-o să stea în preajma lor;

O atrase ticăitul unui ceas dintr-un refren,

Dar închise-ndată ochii. Era cântec din infern!

 

Zarvă mare, tropot iute, cadențau cu toții-n cor,

Numai ceasul de pe munte fluiera încetișor,

Ca un susur de legendă împletea cascade noi,

Căutând, la umbra lunii, pace pentru amândoi.

 

Vino, se-auzea prin lacrimi, vocea-i stinsă de ruine,

Ești secunda vieții mele, vino să trăiești în mine!

M-am oprit în timp sălbatic, te aștept de peste-un veac,

Nu mă simți că fără tine sunt mereu tot mai sărac?

 

Se-nălță în valuri scumpe, ea secundă între stepe

Căutând în grabă ace, pregătită să înțepe;

Dar văzu pe pragul vremii calendarul de aramă

Strălucind în strai de gală, de ce oare să se teamă?

 

S-a făcut tăcere mare, grănicerii-au obosit;

Își luă zborul și grăbită,-n ceasul vechi a poposit.

Nu te teme, zise-o voce răgușită de chemare,

Iată, locul tău e veșnic îmbrăcat în sărbătoare!

 

Vino să culegem vise, să le dăm stropi de izbândă,

Soarta noastră-i o pecete pe oglinda lumii crudă!

Dacă?… se-ntrebă secunda, poate doar mi s-a părut…

Iară ceasul nu-i răspunse și-o atinse c-un sărut.

 

Lângă ei cântau deodată toate stelele în cor,

În cămăși de dor brodate se-mbătau lângă izvor,

A trecut o veșnicie, cât     să-și spună nemurirea;

Iar secunda din poveste făcu pact cu fericirea.

 

Erau ei, un munte mare în cetatea viselor,

Ea purta cărarea-n suflet, el în vârful crestelor,

Se jucau cu depărtarea, făceau bulgări de lumină,

Dar în vadul de credință    s-a pitit o stea străină.

 

N-au văzut cum grănicerii, la apel, în prag de seară,

Plănuiau în șapte feluri    să-i topească-n nopți de ceară;

S-au trezit într-o trăsură, ea – regină pe apus

El – un tropot de legendă ce mergea în sens opus.

 

Se zăresc în pragul nopții, au ferestrele-nghețate.

Soarele scrie-o poveste despre poduri suspendate;

O citesc cu voce tare,  ea  și-a prins în piept o arcă.

El o urcă-n calendare. E povestea lor săracă…

 

Cafea amară

 

Era mult ger, amarnic și nătâng,

Prăpăstii se-ascundeau în ochiul stâng,

Dar îmi plăcea cafeaua ta amară

Din praf târziu cu armonii de seară.

 

Când am simțit că-ncep să mă înec

M-am agățat de norul cel mai sec

Și a plouat cu noi, a câta oară,

Cu hohot ars în dinastii de ceară?!

 

M-ai luat de mână ca și cum n-ai ști

Că veacul nostru are doar o zi,

Atunci ne-am prins în torțe-amăgitoare

Lâng-un pian pe-un semn de întrebare.

 

Și-acum simt gerul, încă    n-a apus,

Căldura s-a-ndreptat în sens opus

Și-am înghețat în straiele de nea…

Și mi-am uitat mănușa-n palma ta…  

 

Ți-aș fi fost etcetera

 

Erai dirijor de greieri în pădurea de granit,

Se-ntâmpla să trec prin zare ca un punct pe infinit.

Mi-ai întins izvoare-ndată, toate m-aduceau la tine

(Am vrut să le șterg degrabă dar pesemne mi-era bine!)

 

M-ai privit din alte veacuri. Și ce vină aveam eu

Că purtam în suflet cerul iar pe brațe-un curcubeu?

Ți le-am dăruit și gata. Am pornit la drum de seară

Deși-n urmă toată zarea mirosea a primăvară…

 

Te simțeam în colțul verde, poate ceva mai la vale,

Tocmeai ca să-mi țină calea două puncte cardinale.

Ți-au cerut arginți cu carul, nu mai bine mă-ntrebai

Fără șagă, cât mai este de la mine până-n rai?

 

Ți-aș fi semănat ogoare peste care niciodată

N-a trecut vântul să fure dragostea adevărată;

Poate-aș fi lăsat de pază licurici de vreme rea.

Între timp, pe-un fir de vrajă, ți-aș fi fost etcetera…

 

maria

 

ai uitat cine sunt și de ce-ți las busuioc la poartă

mă privești de parcă aș fi ieșit din ocean și l-aș fi întors pe dos

plimb o pădure de cactuși sunt mereu înfloriți ce suav te invită la cină

așază-te lângă mine mi-ai șoptit

(și am zărit un trunchi doborât de secetă)

parcă te cunosc

părul tău miroase a cântec de dragoste

cu siguranță te-am iubit cândva simt ceva dogoare în piept

 

atunci mi-ai zis maria

 

maria purta rochie senină și un coș în care-și ducea creioanele

mai aproape de adevăr

nu încurca drumurile doar că le dăruia tălpi zdravene

și le urca în munți

uneori semăna maci în tablouri numai de ea înțelese

ori deschidea grote cât să pătrundă soarele măcar pe coate

nu intra niciodată încălțată în fotografii

și îți dăduse voie să mă uiți

 

nu știu unde este acum

a lăsat ruj pe ceașca de cafea văd asta lângă tine

tu te-ai pierdut în licoare nici foșnetul de ieri nu l-ai auzit

mâine va fi eclipsă de suflet cu siguranță are pregătit un rol

poate va curăța nopțile dintr-un sanatoriu

ori va muta grădinile cu un semiton

poate își va schimba numele…

poate o va chema…

maria

 

până la a nouăzeci și noua vară

 

au venit tornadele să mă întrebe de tine

una scrijelea ceva pe zid

voia să-mi arate că orice cuvânt îi va întări convingerea

că te ascund

în frunzișuri de ploi

avea dreptate nu te-aș fi dat pe grămada aceea de spice

din care tot ciupea vântul

în urcare

nici pe santinelele care adormeau instantaneu la marginea iazului

la ore vitale

 

Doamne niciodată n-am văzut atâtea viori mascate

într-un singur stup

treceam printre ele cu pumnii strânși

de parcă o poteră s-ar fi luat după mine

îmi erau îngăduite doar o inimă de așteptare alta de izbândă și ceva mai încolo

două meridiane de gală

pe acelea mizam

 

nu mai era mult până când brațul tău învelea dealul

cu mistere de lut  

astfel ți-ar fi pierdut urma ai fi rămas liliacul de la  fe­reastra mea

până la a nouăzeci și noua vară

odată ți-am spus nu rupe toate crengile

ți-era frig un dans violet curgea în hohote demonice

trosneau melcii cu iarba măsurată în bemoli

acum lasă

am învățat cum e să crestezi

inima ciocârliei