În comuna Pârscov a avut loc, pe 14 octombrie, astăzi festivitatea de premiere a laureaţilor Concursului Naţional de Creaţie Literară „Vasile Voiculescu”, ediţia a XXVII-a. Acest concurs se desfăşoară pentru a omagia un mare spirit al culturii române ce a fost zămislit pe aceste meleaguri. Vasile Voiculescu s-a născut la data de 27 noiembrie 1884, ca fiu al lui Costache şi Sultana Voicu. Numele de Voiculescu îl va lua puţin mai târziu. După studiile liceale a urmat, timp de un an, cursurile Facultăţii de Litere şi Filozofie (1902 – 1903). S-a înscris apoi şi a terminat Facultatea de Medicină, obţinând doctoratul în anul 1910. A lucrat ca medic în Gorj şi în Bucureşti, iar în timpul Primului Război Mondial a fost comandantul Spitalului de campanie de la Bârlad. Încă din gimnaziu s-a apropiat de literatură, citind foarte mult. Primul volum de versuri a fost publicat în anul 1916 şi a fost intitulat „Poezii”.
Au urmat alte volume de versuri, de nuvele, de piese de teatru, scenarii radiofonice şi un roman, „Zahei Orbul”. Majoritatea versurilor sale sunt de factură religioasă. Despre medicul Vasile Voiculescu, datorită profesionalismului şi devotamentului pus în slujba bolnavilor, a fost numit „medicul fără de arginţi”. George Călinescu, în monumentala sa carte „Istoria literaturii române de la origini şi până în prezent”, scria despre opera lui Vasile Voiculescu: „Temele religioase (naşterea, prezenţa magilor, moartea lui Isus) abundă în toată această lirică veche culminând cu elanul mistic din Pasărea lui Dumnezeu: Un vultur are cuib în mine,/ Îl simt cum fâlfâie mereu/ Şi vulturul, precum ştiţi bine,/ E pasărea lui Dumnezeu”. Cu mult mai la obiect avea să scrie Nichifor Crainic în nr. 7/1943 al revistei „Gândirea”, al cărei colaborator V. Voiculescu a fost mulţi ani, în articolul „V. Voiculescu, poet al spiritului”: „Bolovănos şi prozaic uneori, contestat pentru aceasta cu înverşunare, i-a trebuit o jumătate de viaţă mistuită în patimă plăsmuitoare până să dăltuiască într-un material barbar rotunzimile de marmură ale versurilor din urmă, care fac din el un mare poet”. Din anul 1946, când vremurile erau din ce în ce mai nesigure, începe să frecventeze cercul religios „Rugul aprins” de la Mănăstirea Antim. Aici leagă prietenii durabile cu câţiva intelectuali cu care păstrează legătura şi după anul 1948, când „Rugul aprins” este interzis. Acest lucru va face ca Vasile Voiculescu să fie arestat, în noaptea de 4 spre 5 august 1958, pentru „uneltire contra ordinii sociale”.
A fost eliberat după patru ani de temniţă grea, la data de 2 mai 1962. În urma bolilor contractate în temniţă şi după mai multe internări în spital, în ziua de 26 aprilie 1963 se stingea din viaţă la locuinţa sa din Bucureşti. Despre opera şi viaţa lui Vasile Voiculescu au scris foarte mulţi autori, mai ales după anul 1990. Unii dintre cei mai harnici din acest punct de vedere sunt Florentin Popescu, Roxana Sorescu şi Sabina Măduţă. Astăzi, multe lăcaşuri şi activităţi poartă numele marelui scriitor: Biblioteca Judeţeană Buzău, Cenaclul literar de la Biblioteca Judeţeană, Biblioteca comunală Pârscov, concursul literar evocat la început, Concursul literar pentru elevi şi studenţi susţinut de dr. Valeriu Bistriceanu, „V. Voiculescu – arc de suflet peste timp”, Casa memorială „V. Voiculescu” din Pârscov.
Plâns de toamnă
Bat lung peste ţară
Reci ramuri de vânt
Şi codrul de ceară
Miroase a sfânt.
Vin zile cărunte…
Spre văile moi
Se lasă mărunte
Dulci neguri de oi.
Cocoare gonace
Pe-un cer pământiu
Spre calde conace
Aceleaşi căi scriu
Şi-n poală zăbună
A norilor orbi
Văzduhul adună
Sinoade de cerbi.
Dezmierzi o lumină?
Se stinge…De-acum
Ţi-e mână de tină,
Obrazul de fum!
Noul mag
Am obosit de-atâta aşteptare
Cu ochii sus pe cer…
Şi steaua vieţii tot nu mai răsare.
De astăzi încă n-o mai cer.
Plec singur spre locaşul de-nchinare,
Spre Staulul râvnitului Mister.
Luceafărul menit ca să-mi răsară
Atât a zăbovit,
Că nu mai vreau să ştiu dacă s-a stins,
Ori eu dac-am orbit…
Nu mai aştept lumina dinafară:
O alta-n mine tainic s-a aprins
Şi arde-n fund pojarnica ei pară,
Văpaie noaptea, ziua stâlp de fum
Cu ochii-ntorşi cu ea pornesc la drum.
(vol. „Pârgă” – 1921)
Baladă fiului pierdut
Cade din tărie luna
pe pământ sub chip de brumă.
Zvonul stins prin noapte rece
îl auzi, din moarte, mumă?
Lung, pe fusul tău de vrajă
firul stelei se mai toarce.
Oare ce-i? – se-aude pasul
fiului care se-ntoarce?
Sau e plopul care-şi lasă
frunză galbenă deodată?
(Îl auzi, din moarte, mumă?)
Cade-i lui coroana toată.
Frunze una peste altă
în troian-inel s-aşază.
Fiul tău cu-ntreg troianul,
aiurind, se-ncoronează.
S-a întors risipitorul.
(Îl auzi, din moarte, mumă?)
A sosit şi pleacă iarăşi.
Umblă-n brumă ca pe lună.
Cugetarea
Pe cârma lumilor plecată,
Cu ochii mari ţintiţi în zare,
Veghează-n noaptea-ntunecată
De-a pururi trează cugetare.
Tăindu-şi drum adânc, ca plugul,
De-a lungul veşniciei grele,
Sub mâna ei se mişcă crugul
Cu-ntregul lui alai de stele.
Ea ţine firul ce măsoară
Genunile de sub picioare,
Dar nici o clipă n-o-nfioară,
Vâltorile spăimântătoare.
Când neguri oarbe vin ca fumul
Şi cerul pare fund de iaduri,
Ea singură găseşte drumul
Şi-ndreaptă prora către vaduri.
Acolo-n larguri întâlneşte
Ostroave mari de idealuri,
La sânul căror poposeşte
Zvârlindu-şi ancora în valuri.
Dar iar spre ţintă se-ndrumează,
Către limanuri neştiute
Stând, sus, de veghe, pururi trează,
La cârma lumilor tăcute.
Elegie în amurg
Vast chihlimbar, amurgul a prins în el colina…
Licăritoare umbre încremenesc pieziş;
Adânca nestemată încheagă-n zări lumina
Pe păsări încrustată şi limpede frunziş.
Ce străveziu e timpul şi-atâta de departe…
În miez de piatră scumpă ţinutul s-a închis,
Afară din viaţă şi neatins de moarte
Cu-ntunecări înalte alunecă în vis.
Cum amurgeşti, iubito, nimic nu te frământă,
Cu sloiul amintirii treci ţărmul celălalt,
Abia-ţi zăresc o mână ce-a-ngheţat, stând frântă
Alături de o foaie căzută din înalt.
Te-afunzi şi nu e cine nici mâna să-ţi ridice,
Nici gâtul să-ţi îndoaie sub jug de sărutări.
Şi nu cutez din urmă să strig Euridice,
Închisă chihlimbarul cu negre arătări.
Trec vremile
Trec vremile… ca nişte ape
Şi faţa lumilor o spală…
Se luptă sufletul să scape
Din furtunoasa-nvălmăşeală
Şi din şuvoaiele de apă.
Ca-n încleştarea agoniei
S-afundă iar şi iar se suie.
Izbeşte-n porţile veciei,
Dar taina nimeni nu-i să-i spuie,
Şi iar s-afundă …şi se suie!
Contemporan
Nu mă-nspăimântă cerul, nici pământul;
Pe unul calc, pe celălalt îl străpung;
Sunt slab, sămânţa pe care-o suflă vântul
Pe stepele vieţii îndelung,
Dar el mă suflă unde vreau s-ajung!
Chiar dacă eşti la infinit de mine,
Dar ştiu că eşti şi-Ţi cat Împărăţia,
Nu-mi mai trăiesc în van nimicnicia.
O, Doamne, sunt contemporan cu Tine
Şi sunt contemporan cu Veşnicia.