Valentin Talpalaru este poet, prozator, publicist şi om de radio născut la data de 15 mai 1953 în oraşul Târgu Frumos, judeţul Iaşi. Gimnaziul şi liceul le urmează în Târgu Frumos (1964 – 1972), iar studiile universitare le urmează la Facultatea de Filologie, secţia română-franceză a Universităţii „Al. I. Cuza” din Iaşi (1972 – 1976). După absolvire activează ca profesor de franceză la o şcoală generală din Botoşani (1976 – 1979), la Liceul Teoretic din Târgu Frumos (1979 – 1981) şi Şcoala generală Costeşti (1981 – 1990). După aceea este metodist la Biblioteca Judeţeană „Gh. Asachi” din Iaşi (1990 – 1994), inspector la Inspectoratul pentru Cultură al judeţului Iaşi (1994 – 2001) şi muzeograf la Muzeul Literaturii Române, Casa „N. Gane” (din 2002).
Este doctor în Ştiinţe filologice, titlu obţinut la Universitatea „Al. I. Cuza” Iaşi. A debutat cu versuri în revista liceului, „Mioriţa”, în anul 1969. Însă adevăratul debut are loc în anul 1974 în revistele „Cronica” şi „Convorbiri literare”. Editorial a debutat în anul 1979, în perioada botoşăneană, cu placheta de versuri „Întoarcerea menestrelului”. De atunci a mai publicat, printre altele, următoarele volume: „Ghemuit într-un sîmbure” (versuri, 1998), „Nopţi cu chirie” (versuri, 2004), „Liniştea vânatului” (versuri, 2005), „Acordorul de semne” (versuri, 2006), „Commedia dei media” (publicistică, 2007), „Strada Măicuţa” (roman, 2008), „Poemele Cotnarului” (versuri, 2013) şi „Scara lui Rodion” (versuri, 2017). Valentin Talpalaru este şi un apreciat om de radio. Este un vechi colaborator al Studioului teritorial Iaşi al Radiodifuziunii Române. Aici, din anul 2006, realizează emisiunea literară „Convorbiri literare”. Publică la revistele Ateneu, Antiteze, Cronica, Convorbiri literare, Dacia literară, Forum cultural, Luceafărul, Oglinda literară ş.a. De asemenea participă la diferite festivaluri literare în ţară (Bistriţa, Botoşani, Galaţi, Curtea de Argeş) şi peste hotare (Struga şi Chişinău), unde obţine diferite distincţii. Cele mai importante sunt cele ale Filialei Iaşi a Uniunii Scriitorilor, al cărui membru este.
Despre opera sa au scris numeroşi scriitori, printre care îi amintesc pe Adrian Dinu Rachieru, Adrian Alui Gheorghe, Valeria Manta Tăicuţu, Ioan Holban, Emilian Marcu, Mioara Bahna, Călin Cocora, Ion Hurjui ş.a. Valeria Manta Tăicuţu este unul dintre acei condeieri care „l-a citit” cel mai bine pe poet. Citez: „Apropiindu-se uneori ca tonalitate de acuarelele şi crochiurile bacoviene, poemele lui Valentin Talpalaru mărturisesc o boală a sufletului într-un mileniu bolnav, nevrozele, psihozele şi solilocul reprezentând locuri comune ale fiinţei. Ca paliativ este aleasă înjurătura, răfuiala cathartică, ironica închinare la clişee livreşti”. Eu aş adăuga, cel puţin după lecturarea a volumelor „Poemele Contarului” şi „Scara lui Rodion” din care am selectat poemele ce vă sunt prezentate, că Valentin Talpalaru se adapă la propriu şi la figurat, cel puţin în primul volum amintit din „Umbra lui Istrate Dabija – Voievod” de Mihai Eminescu. În ceea ce priveşte „Scara lui Rodion”, ca şi în volumul anterior „Poemele Deltei. Rodion”, întâlnim un poet eminamente emoţionat şi un observator atent al tuturor trăirilor puţinilor oameni care mai vieţuiesc în Deltă, în comunitatea de lipoveni şi în care mirifica lume este personajul principal.
La lansarea de la Tulcea a acestui volum autorul a declarat: „Am fost foarte mişcat de modul în care am fost întâmpinat de locuitorii de la Porţile Deltei, şi promit că voi reveni cu bucurie în mijlocul etnicilor săi”. Să-i dăm cuvântul lui Valentin!
Se-aud lăute şi dairale
Se-aud lăute şi dairale
În seri de bragă şi şaşlic
Trec luntrile cu mangafale
Şi beizadele de fistic.
Pe sub porticul de-alabastru
Suspină apa de iubire
Sub luna fix cât un piastru
Topită-n smoală pe-o tingire.
E miez de lumânare noaptea
Cu Dumitraşco în cerdac;
A obosit de mult şi cartea
Să ţină hang la om sărac.
La Pera-n mahala giugiuc
Un pui de dor fără stăpân
Ca oul pus în cuib de cuc
Stă-n firele ce-abia-l mai ţin
Să nu reverse din preaplin
Un suflet dulce şi amar
Pe dunga dorului de vin
Până în cramă la Cotnari.
Trec chiuind pe coastele în flăcări
Trec chiuind pe coastele în flăcări
Şi haiducind o sete cât oceanul
Steaguri crăieşti cu fala la oblâncuri
Din miez de secoli căutând limanul
Prin viile din care-şi trag tăria
Hrisoave şi peceţi de neuitare
Şi lasă oase să îngraşe glia
Spre slava vinurilor viitoare.
Pâlcuri de soli cu umbra în desagă
Vin să închine fruntea la altare
De bolţi de viţă, să mai prindă vlagă
La deşertatul minţii în pahare.
Răpuşi de Grasă, Busuioacă ori Fetească
Cad oşti de-alungul timpului, supuse,
Lăsînd puteri Cotnarului să crească
Peste nohai ori hoardele tunguse.
Trec chiuind vitejii spre uitare
În lupta fără un duşman măcar
Şi-i biruie – a cîta oară!
Măria sa, Frîncuşa de Cotnari!
Măria Ta, opreşte telegarul
Măria Ta, opreşte telegarul
Să rupă din zăbala-albastră…
Vezi acolo, e-n lumini Cotnarul
Şi iscă boi de zînă la fereastră.
Acolo este locul care scaldă
Şi ochi şi suflet dimpreună
În vin de aur, sfîntă nadă
Care coboară sufletul în mînă.
Ţi-e gîtul ars de sfintele porunci
Popriri de stavilă şi de urgie…
Tu uită, Doamne, şi de cruci:
Aceştia sunt araci de vie…
Lăsaţi şi voi, cei telegari
Cinstite umbre, căci timp este
Să depănăm altă poveste
Cu vii-n cramă la Cotnari!
31
Apele au spălat faţa caselor pentru
Sărbătoare.
Duminica nici ştiuca
nu mai vînează plătica sau linul;
peştii vin toţi s´asculte slujba
cu înotătoarele împreunate creştineşte,
papura se înclină – doar semnul înalt al
crucii nu-l mîntuie.
Rodion scoate din ladă sufletul lui de mire,
barca lui e o scoică lucind
şi casa lui prinde lumină sub streşini.
Sub ape, cîntecele curg ca o altă apă,
mai vie, mai proaspătă.
Pe celălalt mal, Matriona şi-a spălat părul,
Uliana şi-a clătit rochia de mireasă,
Palaşa şi-a scăpat mărgelele-n Dunăre;
apa sărută darurile şi cîntă. Păsările
ţin post cu cosaşi şi măcriş,
penele lor au luciul pernelor pe care
capete de copii au iscălit somnul.
E linişte multă şi mare încît
îţi vine să strigi „Doamne, prea multă!”
Şi aerul te striveşte venind peste tine,
iar cîntecul împinge frunzele
înspre muguri.
Rodion ţine piept cîntecului.
Ca un taur se încordează
Să nu îl dărîme viitura,
Muzica aceea curgând pe sub ape
De unde se-abate peste oameni şi peşti,
Dandătul clopotului şi vocile de pescari:
„Gospodi pomilori, Gospodi pomiloi!”
Dunărea face semnul crucii
cu cele trei braţe: „În numele Chliei
al Sulinei şi-al Sfîntului Gheorghe,
amin!”