Un scriitor aproape atipic pentru spațiul buzoian este Tudor Cicu. Și voi argumenta această afirmație în rândurile ce urmează. S-a născut la data de 5 mai 1952 în satul Tătaru, comuna Comana din județul Constanța, o localitate cu populație multiculturală: română, turcă și tătară. Creația sa de mai târziu poartă amprenta spațiului primordial. Este absolvent al Facultății de Energetică din București.
Ca orice tânăr visător, a cochetat cu literatura de tânăr. A cochetat atât de bine încât produsele muncii sale au văzut lumina tiparului în revista „Tomis“ încă din anul 1972, când este consemnat debutul său. După această experiență fericită a urmat o pauză de mai mulți ani, aproape de neînțeles, revenind în forță în anul 2005, când publică volumul de versuri „Cu marea în suflet“. Autorul este prezent, de la această dată, în cele mai importante reviste literare din țară: Opinia, Luceafărul, Renașterea culturală, Dunărea de jos, Oglinda literară, Bucovina literară, Helis, Sud, Vitralii, Vatra Veche, Pro Saeculum etc.
După debutul în volum a urmat o explozie de apariții editoriale, încât poți să te întrebi când a avut timp autorul să scrie, să citească, să găsească resurse și să publice un număr impresionant de cărți într-un timp atât de scurt. Au fost cărți de versuri, de povestiri, de cronici literare, romane, eseuri și alte genuri literare pe care îmi este greu să le enumăr. Lucrările sale nu au rămas fără ecou, fiind, unele dintre ele, premiate la diferite concursuri de gen, începând cu cel acordat de filiala USR Constanța, al cărei membru este din anul 2009, dar și a altor manifestări de gen, cum au fost cele de la Panciu și Râmnicu Sărat. Marin Ifrim, unul dintre cei mai importanți exegeți buzoieni ai ultimilor 30 de ani, scria despre prietenul său Tudor Cicu: „Cartea sa de debut (Cu marea în suflet) nu are nimic din șovăiala începătorilor. Este produsul unui poet format, care stăpânește perfect cerințele canonului clasic. Un descendent credibil al romantismului eminescian“.
Oricât ai vrea să te superi pe recenzor, nu cred că ai avea vreun motiv să-l contrazici. Partea de poet a scriitorului Tudor Cicu îi invită pe cititorii ziarului „Opinia“ la lectura următoarelor poeme propuse chiar de autorul care aleargă, atunci când are timp, după cel puțin o himeră.
Singuri cu nisipul mării…
Acum suntem două flăcări, după moarte vom fi stea
Herghelii la trap caleașca, ne va rătăci prin ceață;
Hai să împletim la vise, nu se știe cum în viață
Secerați ca niște spice, de un fulger vom cădea.
Singuri, cu nisipul mării, iarna rece val ne poartă
Pescăruși, catarge-n spațiu, vor mai da din aripi, greu.
Doamnă, și vei fi mireasă, cu al nopții corifeu
Când voi trece-n luntrea ninsă, ca un glob de foc prin soartă.
Cântec pentru Inia Dinia
Cântă precum râul, plânge ca o mamă,
Tună ca un fulger, dombra mea de soc –
Inima și viața, numai ea-mi sfăramă,
Inia Dinia, fii de busuioc!
Nu-ți ridic vreun templu, nici vreo mănăstire,
Dar ca nimeni alta știi să mă supui,
Mi-e nedezlipită umbra ta subțire,
Inia Dinia, floare de gutui!
Și regret că vremea ca năluca zboară,
O s-arunc în mare dombra, ca pe-un leș…
Ești ca frumusețea – dulce și amară,
Inia Dinia – floare de cireș!
Elegie
– Iată marea! Marea… spuneai,
Cu valurile ei de mătasă,
E rochia mea de mireasă.
Iar plaja, nisipul, e strai
De ginere ales, ca un crai
Ce mână caleașca spre casă.
-Hai vântule, la rându-mi strigai
Ca la niște căluți numai spume…
Aleargă, aleargă prin lume
Ca jarul întors sub vătrai.
Că vina pe cine să dai,
Când n-ai preafrumoaso, un nume?
-Și tu, cine ești, cine ești…
De crezi prea robit în cuvinte?
Mormânt și pustiu va cuprinde
Și-atunci când îmi spui doar povești.
De-aceea te las la calești,
Să-mi mâni bidivii, oriunde!
Poate…
Ca un tăciune aprins, mica gară…
(cu trenuri ce trec fără a opri)
Sub umbrelă ea părea ca de ceară,
Ca din Tonitza desprinsă! Alb-gri.
„Mi-e frig“! mi-a spus. Vântu-i trecea prin sărdac,
Nori nebuni se învârteau între noi,
Eu voiam să-i vorbesc. Cumva, ea să tac,
Și-o cumplită spaimă, cât pentru doi.
Murmuram… ce poem aș putea scrie,
Iar când trenul sosi, doar în parte,
Buzele și-a mușcat. Cred, a-mi descrie:
„Să scrii toate astea într-o carte!“
Poate n-am înțeles-o eu îndeajuns –
Poate trenul a fost doar într-un vis.
Singur, îmbătrânit mă-ndrept pe ascuns
Și refac drumul… tăcut, indecis.
Și cum vor trece anii…
Mai deunăzi, în brațe, tu m-ai luat ca-n vis
„Te-aștept la fel, o viață“- când te-ai desprins mi-ai zis.
Dar iată, pe câmp macii din nou vor da în floare…
Departe eu, de toate, trag pașii prin frunzare.
Și cum vor trece anii! Ca stele reci pe cer
De-s trist când nu se-arată… Când freamătă, exult.
Ca-n visele de noapte ce-n zori mai toate pier
Și nu mai știu… Îmi pare, ori am murit demult?
Trec zilele întruna, în van, mereu-mereu
La ochi voi duce mâna să-ți prind contur ființa
Cum vei ciopli cuvinte-n poemul minereu;
Și dorul să nu-mi stingă, în vers își dă silința.
Iar șoimii mei din piept, iar liberi, au să zboare
Captivi o viață-ntreagă nu vor mai fi. Au fost.
Vei poposi-n pădurea, mult poleită-n soare
Spunând: „Trecut-au anii! Avut-au toate-un rost?“
Azi întreb soarele…
Am întrebat duzii din fața casei, într-o zi.
Și-au plecat crengile, s-au frământat, m-au atins.
– Ce anume, ce altceva mai puteți a-mi ursi…
Turmele stelelor nu îndeajuns v-am surprins?
Am întrebat odată vântu-n zăvoi mult iscat,
El era calul alb, cu potcoave de aur.
– Am stârnit păsări și vise… Și la toate le-am dat
Strălucire în cântec, cu mână de faur.
Doamne? Toate astea chiar s-au făcut pentru mine?
Când eram băiețandru, nu mi-ați spus ce și cum!
Luna se uită la mine. Pesemne-i convine
Că nu mai am praștii, nici nu întârzii pe drum.
Hei? Azi întreb soarele! „Pești de argint poți să-mi dai?“
Râde și el. Cu gura de raze solare:
– Dragul meu! Rază și tu deasupra frunții-o să ai
La țărmul ursit când te vei stinge în mare.