Această rubrică literară este deschisă tuturor creatorilor de frumos, indiferent de vârstă. Am fost întotdeauna deschis încurajării și promovării tinerilor. Voi da doar câteva nume dintre cei pe care i-am încurajat și adus în paginile unor publicații literare: Antonia Moșog, Alina Mihaela Pescaru, regretatul Sorin Gabriel Șaguna, și acum, Simina Maria Sima.
Această tânără și talentată poetă s-a născut pe data de 11 septembrie 1997 în Buzău și studiază filologia la Colegiul Național „B.P. Hasdeu“. Este membră a Cenaclurilor Literare „Ante Portas“, „Ad Astra“ și a Clubului de Atitudine Culturală „3,14“ de la Colegiul Național „B.P. Hasdeu“. Tânăra autoare a avut apariții literare mai ample în revistele colegiului „Agora“ și „Viziuni“, dar și în revistele „Fereastra“ (Mizil) și „Ante Portas“ (Buzău). De asemenea, i s-a acordat un spațiu deosebit în ultimul număr, 49/2016, al prestigioasei reviste literare „Spații culturale“ din Rm. Sărat. Simina Maria Sima a fost inclusă și în antologia „Polenizare“, a cenaclului „Ante Portas“.
Poezia sa este una ce demonstrează o maturitate precoce, o știință și o versificație deosebită, ce îi întrece cu mult vârsta biologică. Cred cu tărie că avem în față una dintre cele mai talentate apariții în poezia buzoiană din ultimii ani. Sper din toată inima să nu mă înșel. Deși are o prezență de puțin timp în spațiul cultural, Simina Maria Sima a obținut câteva premii importante, mai ales în ultimii doi ani, cum au fost: Premiul II la Festivalul Național de poezie patriotică „Nicolae Bălcescu“; Premiul I la Simpozionul Internațional „Literatura și celelalte arte“; Premiul I la Concursul „Redactare de eseu“ în cadrul proiectului „Educația, pașaport pentru succes“; Premiul II la Concursul Național de Creație „George Bacovia“; Premiul I la Festivalul-concurs național de proză scurtă „Gib I. Mihăescu“; Premiul II la Festivalul-concurs „Talentul din liceu se ARaTă“ și Premiul I la Concursul de Creație Literară „Ion Luca Caragiale“; Premiul III la Festivalul Național de artă poetică „George Țărnea“. Am cunoscut-o la o ședință a Cenaclului Literar „V. Voiculescu“ de la Biblioteca Județeană Buzău și la care îmi doresc să mai participe. Eu, unul, o aștept și îi doresc succes pe drumul frumos și inconfortabil pe care și l-a ales.
Axis mundi
Natură moartă cu femeie în pântece de bătrână se naște din creion
ca să se rupă de pe foaie un sunet strâmb, un strigăt, tremur, icnet de durere ;
eram aseară nimic altceva decât rădăcină de salcâm care se pleacă peste
ceruri și mă stoarce pe toată din pământ, mă rupe de stele, mă condamnă să merg,
să mă târăsc peste asfalturi, să ascult dimineața cocoșul ăla,
ăla trezește natura, ce ne-am face fără el ?
ar fi liniște, aș putea să dorm până la unu noaptea fără să-mi fie teamă
că din mine o să înceapă să crească un axis mundi.
Am coatele julite, m-am frecat cu bulgări de pământ neudat de ploaie, nici de ninsoare,
curge sânge din ele (vrei să guști ?) și devine pământ, și unghiile, pietre, și eu, un martor.
Ghemuită aștept să hrănesc robinia pseudocacia prin degetele mele,
destul mă mut de pe un picior pe altul, falange, rădăcini,
părul deja începe verde de la vârfuri, în curând și la rădăcină,
câinele asmuțit adulmecă în aer și genele-mi erup în frunze, iar brațele,
mai multe cu fiecare clipă care trece de când mușc din cer ca să-i schimb locul cu pământul.
(nu) sunt
mă smulg dintre pietre și tac mai ascuns decât ochiul tău limpede
ca să nu mă asemăn celor ce se coboară pe pământul tău
atât de asemănător cu tine,
atât de altfel decât mine ;
m-am smuls dintre pietre și am tăcut mai dezvelit decât buzele tale
care mi s-au agățat de gene
și îmi sărută ochii mai lesne când clipesc ;
m-am smuls dintre pietre și am devenit,
ca toți cei care se smulg din pietre,
pământ.
sunt orb din naștere, lumea mea are numai miros și sunet
pe care le-am modelat astfel încât să se nască din ele un ochi,
l-am aruncat în slăvile cerului, a rămas agățat de un colț de fulger ;
din clipa aceea nu mai suport greutatea lumii pe umerii mei,
din clipa aceea iubesc ce se poate doar risipi sub mine
ca un roi de furnici care nu se vor strivite cu niciun chip
de palma mea pe care o plimb deasupra țărmurilor,
o plimb doar ca să văd unde e destul loc pentru inima mea.
toată eu
în căușul palmei tale
încape doar cuiul
înfipt în perete de mama care a visat azi-noapte că cerul se decojește,
întâi din palma stângă a lui Dumnezeu cădeau bucăți,
în urma cerului rămânea nimicul,
întorc foaia cu semnăturile noastre.
îi rup colțurile cât de repede pot,
în căușul palmei tale
încape acum călcâiul meu.
Dragul meu,
o să plec un timp din câmpul tău vizual
ca să mă reîntregesc și să mă vindec
de maladia asta pe care doctorii o categorisesc
drept ciudată și nemaivăzută în lumea lor,
sufăr de atacuri de panică
de fiecare dată când văd un om
care nu mai iubește între cer și pământul;
până când n-o să mai vin,
iubește-te.
***
mi-e teamă că la noapte o să înceapă să-mi fie frică de stele;
mi-e teamă că la noapte n-o să mai fac rost de aripi
ca să-mi înfrunt fricile.
***
nu știu ce mă doare mai mult, că nu pot să zbor sau că mi-am făcut aripile una cu pământul?
nu mai știu să zbor de la mărul ăla blestemat care mi-a rămas în gât
chiar dacă am înghițit încontinuu din ziua aia și până aseară
când am încercat să strivesc toate merele din lume
și m-am pierdut la graniță.
aveam un măr în mână
și unul în gât.
***
am stat trei zile sub pământ
ca să văd unde moare soarele în fiecare seară
am găsit, în schimb, doar viermi și foc;
iar atunci mi-a venit să mă nasc din nou.
***
când am iubit prima oară un trunchi de copac
a fost pentru că nu mai iubisem până atunci,
când am iubit prima oară un bulgăre de pământ
a fost pentru că nu mai simțisem atâta căldură,
când am iubit prima oară Cerul
a fost pentru că s-au ciocnit două pietre
și s-a făcut lumină.
***
nu există poeți,
au murit toți la cutremurul din ’77,
au căzut blocurile peste mesele lor de lemn lăcuit,
le-au aruncat penițele și mașinile de scris
la 2 metri depărtare.
de atunci, sunt toți marcați
și nu mai pot să scrie un cuvânt,
le tremură mâna.
nu există poeți,
au murit toți la cutremurul din ’77,
mai există doar cuvinte.
***
la fereastra mea vine regulat o pasăre ca să mă scape
de cer și de tot ce presupune el când cad
prea repede pentru legile dintre cer și pământ
din mărul unde adam și-a spânzurat încrederea,
noe a încercat să salveze porumbelul care
zboară spre degetul meu întins,
spre degetul meu aproape atins
de degetul tău.
***
de câte ori uit să pun cratimă, un poe imaginar își agață
mâinile de gâtul meu și încearcă să îmi înfigă
cratima drept în palma stângă, să îmi rămână acolo și după ce
o să se închidă rana, iar eu o să devin
purtător de cratimă, sub pielea mea o să se vândă cerneală
la doi lei cincizeci, cratima o să se transforme treptat
în punct și virgulă, trebuie să iau o pauză de la a mai simți,
să îmi desfac buzele, să înghit cerul care
o să se întindă în mine,
devin nesfârșire
de ceas care nu bate, mușc din timp,
timpul mușcă din mine, mă duc să stau puțin
pe marginea prăpastiei înainte.
***
m-am apucat să-mi număr firele de aer din gură,
m-am pierdut la 50.000 și am luat-o de la capăt
cu mai puțină abnegație decât voisem,
am descoperit că o gură de aer se desface în trei
ori de câte ori încerc s-o scad din ce-a fost înainte
și să-mi pun capul pe umărul drept al clădirii care
a fost văruită de bunicul din partea tatei; bunicul nu mai are
cum să numere fâșiile subțiri din gura mea de aer
pe care o țin cu toată tăria mea de caracter
între dinți, poate încearcă cineva să mă pună
și pe mine la socoteală.
*50.000*
***
m-ai dezvelit de la brâu în sus ca să-mi vezi aripile
care nu mai pot să mă zboare pe deasupra meridianului greenwich
și să mă ducă de partea cealaltă a luminii,
au ajuns numai obiecte decorative în susul picioarelor mele
care s-au închis în poantele pe care mi le-ai dat de ziua mea,
când am împlinit o toamnă și două primăveri
de tras cu pistoale cu gloanțe oarbe
în vise pe care nu le mai am.
***
mi-am ascuns degetele între noi doi; ți le-am dat pe cele de la
mâna stângă, am păstrat mâna dreaptă
ca să ascund în căușul palmei tot ce vreau să închid în trunchiul stejarului
care moare câte puțin în fiecare zi, i s-a smuls dintre crengile stângi
pânza de păianjen în care își astupa fruntea
înainte de era noastră.
mi-am ascuns degetele între noi doi;
sunt o statuie care umblă de la est
la vest
și caută nemaicăutatul aproape
de nemaitrăire.
***
acolo, sus, se aude mereu cum bate vântul, urechile mele
se umplu de ecou, eu nu mai sunt de multă vreme
decât o bucată de răspuns
în mijlocul unei întrebări retorice.
Zidi-m-ai
de-o parte și de ailaltă a lumii
e un zid care mă ține strâns în pumnul lui
iar Dumnezeu mi-a șoptit când m-am născut
că a construit zidul ca să țină în țara asta
toate particulele de omenire
care dădeau să se scurgă
în lumea Lui.
***
în capul meu se naște capătul lumii
dureros de departe de mine,
dureros de aproape de inimă,
au scos-o zeii din piept
ca să joace șotron cu ea,
să piardă seth în văzul tuturor,
să piardă, să nu mă țină toată viața de picior
prin fiecare strop să mă despart de-o parte din cer
de-o parte din mine,
mi-am cusut pieptul și
mi-am lăsat inima să fie piatră.
***
pământul n-are capăt, nu doarme nicio pasăre acolo cu speranța
să-și ia, într-o bună zi, zborul de pe cel mai înalt acoperiș,
pentru că nu există acoperișuri la capătul lumii,
nu există nici zile, nici nopți, nici tu nu exiști la capătul lumii.
dar dacă eu aș exista acolo, aș fi un mic demiurg,
aș face din coasta femeii pământ și din ochiul bărbatului cer,
din degetele lor aș coase inele, aș aduna munții, și apele, și soarele
în ele.