Este unul dintre seniorii literaturii române, poate printre ultimii seniori, ce s-a născut la data de 14 septembrie 1928 în satul Valea lui Lal, comuna Pardoşi, din judeţul Buzău. Studiile liceale le face la Rm. Sărat („Regele Ferdinand”, azi „Al Vlahuţă”), iar cele superioare încep la Facultatea de Litere şi Filozofie a Universităţii Bucureşti, pe care o părăseşte după un an pentru Facultatea de Silvicultură din Câmpulung Moldovenesc, mutată apoi la Braşov, pe care o absolvă în 1954.
Debutul literar are loc în anul 1950, împreună cu Nicolae Labiş, în ziarul „Zori Noi” din Suceava, unde redactor literar era scriitorul Dragoş Vicol. După absolvire lucrează pentru scurt timp ca inginer silvic la Braşov, apoi la Bacău, unde se şi stabileşte. Din anul 1958 lucrează în domeniul culturii. Debutul editorial, cu volumul „Noi şi Soarele”, are loc în anul 1963. Foarte cunoscuta şi apreciata revistă literară „Ateneu” îl are fondator (1964) pe Radu Cârneci. Din anul 1972 se stabileşte în Bucureşti, venind ca secretar al Uniunii Scriitorilor, al cărui membru devenise în 1968, până în 1976, când se transferă la „Contemporanul”, unde va activa peste 15 ani. În tot acest timp scrie destul de mult, publicând numeroase volume de versuri, dar şi traduceri.
Lucrările sale sunt răsplătite cu numeroase premii, inclusiv al Academiei Române. Se remarcă în peisajul literar românesc ca un deosebit sonetist. Legat de traduceri este de remarcat faptul că în anul 1969 publică prima ediţie a volumului „Jertfe negre” a lui Léopold Sédar Senghor, preşedintele Senegalului, o mare personalitate politică şi culturală a lumii. În anul 1975 Senghor face o vizită neoficială în România şi a ţinut să-l cunoască, prilej de a-l invita în Senegal. De altfel, Radu Cârneci va participa la nenumărate festivaluri, simpozioane şi acţiuni literare din multe ţări ale lumii: Belgia, Franţa, Portugalia, Italia, Ungaria, URSS, RDG, Senegal, Iugoslavia, Etiopia, Israel, Spania, Uzbekistan, Malaezia, dar şi la Chişinău şi Cernăuţi.
Dintre numeroasele volume publicat amintesc câteva: „Iarba verde, acasă” (1968), „Centaur îndrăgostit” (1969), „Cântarea cântărilor” (1973), „Temerile lui Orfeu” (1978), „Un spaţiu de dor” (1980), „Sonete” (1983) şi multe altele. Versurile prezentate sunt selectate din antologia de autor „Scrieri”, vol. I (2004, Ed. Orion), în care Radu Enescu scrie o bogată şi interesantă prefaţă, din care citez: „Încă din primele sale cărţi, poezia lui Radu Cârneci a evoluat în două direcţii fundamentale. Pe linia desăvârşirii formale şi spre o esenţializare, prin restrângere, prin renunţare, printr-un act de asceză artistică, a universului său poetic, a viziunii sale lirice (…) În ultimii cinci luştrii ai activităţii sale lirice, prodigioasă de altfel, dar fără uşurătăţi artificiale, el e tot mai atras de formele fixe, de rigoarea şi dificultatea lor”. Iar acad. Mihai Cimpoi scria: „Radu Cârneci rămâne unul dintre cei mai reprezentativi poeţi români, care, dincolo de unele accidentale note idilice cerute de timp, impune o viziune adâncă asupra existenţei”.
Bat clopote în suflet – şi aud
Bat clopote în suflet – şi aud
păsări de sud şi nord zvâcnind în tâmple
iar stelele-mi inundă ochii când pe
văpaia lor zăresc slăvitul nud.
O, dansul-imn cu largi volute suple
când ierburilor dai dorit sărut
din tainele pământului tău crud
mai toarnă mir şi patima mi-o umple.
şi peste mine vino şi tămâie
mireasma ta, cădelniţând uşor
gol sânul tău deasupra mea rămâie
încingă luna lui un foc sonor.
Iar sângele să cânte şi să joace
dezlănţuit de moartea lui, dincoace…
Iar uneori îmi spun că-i o părere
Iar uneori îmi spun că-i o părere
drumul acesta, adunând uimiri
că melodie-i strania tăcere
prin care trec tristeţile de miri.
Ca gândurile-s ploile severe
ce bat sub paşi tărâm de amintiri:
trecute zile, fabuloasă-avere
vag bănuită-n zid de mănăstiri.
Acum soseşti: o, zveltă puritate
se leagănă pământu-n dor alin
lumina ta prin fruntea mea străbate
şi-mi cântă raiul, iadul este plin
de-o trecere de stele şi de soare
de-o moarte dulce, lung alintătoare…
Septembrie! Mor valurile-ncet
Septembrie – mor valurile-ncet
şi verile se-nchid în noi, comoară
iar gândurile vor să nu mă doară
ne-mbrăţişăm tăcuţi, cu gând ascet.
(Înalt de păsări ochii tăi şi zboară
în ochii mei mari stoluri, şi repet
un psalm de soare, -nvăluit regret –
de toamnă pas, în noi, a câta oară!)
Septembrie! şi valurile mor:
stăm drepţi pe ţărm, ca-n strane de biserici
altar ni-e marea şi, lipsit de clerici
pustiu-i lung, de ape şi de dor.
Să-ngenunchem, femeia mea, spre lună
şi lacrima s-o plângem împreună…
Nume
Cruce din crucea vânturilor neagră
semn al sângelui în dealul din cer
trece timpul prin tine şi nu te doare
drumul de stele
drumul de soare.
De departe venind ca o pasăre obosită
aripile ţi le tragi înlăuntrul pietrei
adânc, să acopere inima ucisului
drumul plânsului
drumul învinsului.
Semne ciudate, cântec de moarte săpat
sau de laudă vorbe, nume de neam
tocită carte de piatră coboară sub tine
drumul tatălui meu
drumul meu, mâine…
Gânditorul
Trece timpul prin el ca printr-o
poartă veşnic deschisă spre soare
spre stele, dinspre inima acestui pământ
8000 de ani în privire:
sunt în el munţii Hercinici şi tânără Dunărea
între coapsele sale sămânţă de geţi.
În piept săgeţi, fulgere-n frunte
vuiet de lupte în tâmple, în inimă femei
şi prin ochi – două haosuri – şuieră timpul.
8000 de ani, gânduri: fugă de cer
fugă de munţi în jos, mereu fugă de timp
şi tristeţea celui ce nu poate să moară…
Pasărea cerului
Pe căile-înalte, peste cereştile câmpuri
zboară pasărea singură, zboară
după ea sunetul, înaintea ei
lumina cometă.
Ce minuni şi ce taine pe văile cerului!
şi zboară pasărea singură acolo
este la vârsta focului iar ochii-i
caută, caută.
Deasupra lumii înaltele văi
cereştile câmpuri cu lanuri de stele
şi zboară pasărea şi cântă pasărea
ca o nebună.
Pasăre, pasăre, ferice de tine!
fără hotare freamătul tău, fără
înlănţuiţii mei paşi, truditorii
pasăre-a cerului
ferice de tine…
Legănare eternă
Pădure în toamnă: un cor de culori
început de tristeţe;
păsări se-ascund în vocile stinse
câinii pământului tac –
Trece un vânt, o eşarfă de cer
peste căile noastre:
ne gândim, ne e frică, ne aplecăm
la mormântul de cântec –
Tu mai stai necuprinsă de fire
şi topeşti mari visări;
nălucire, ţi-o spun, toamna-i în noi
sărbătoare diurnă –
Te grăbeşte, frumoaso, înfloreşte acum
o, târzie plăcere!
fum vom fi, frunze în vânt
legănare eternă…