Paul Spirescu este un poet ce s-a născut la data de 26 iunie 1950 în oraşul Moreni, judeţul Dâmboviţa. În anul 1974 a absolvit Facultatea de Filozofie şi a fost repartizat în municipiul Adjud, unde locuieşte şi în prezent. În ultimii ani a predat la Liceul Teoretic ,,Emil Botta“ din municipiul moldav aflat la confluenţa râurilor Trotuş şi Siret, fiind profesor de filosofie.
Paul Spirescu este organizatorul şi sufletul „Festivalului Naţional de Poezie EMIL BOTTA” organizat de Primăria municipiului Adjud şi de Casa de Cultură ,,Tudor Vornicu“, festival din care s-au desfăşurat până acum trei ediţii. Sper ca ambiţia lui Paul Spirescu şi orgoliul celor din Primăria Adjud să nu se oprească aici. Editorial, Paul Spirescu a debutat în anul 2000 cu volumul de versuri ,,Metafizica Lacrimei“. Au urmat volumele ,,Strigăt clandestin“ (2004), ,,Domnule judecător!“ (2007), ,,Eu, adică umbra mea“ (2009), ,,Natură moartă cu iluzii“ (2012). A mai publicat o antologie, ,,Laudă vinului“, şi două volume bilingv: ,,En quêtte de L’ange“ şi ,,La Métaphysique“ des Pleurs (2014). în anul 2014 i-a apărut volumul de publicistică ,,Umila mea părere“. Este membru USR, Filiala Brăila Galaţi. Deşi nu este de mare întindere, conform principiului că esenţele tari se ţin în flacoane mici, opera lui Paul Spirescu este foarte valoroasă. A obţinut numeroase premii şi este prezent în multe reviste literare din ţară.
Despre Paul Spirescu, regretatul critic vrâncean Mircea Dinutz spunea: ,,De la poem la poem, sunt reluate motive, imagini, construcţii metaforice, figuri semantice şi sonore, versuri şi grupări de versuri (…), ca probe ale unui discurs unitar şi omogen, atent controlat de o conştiinţă estetică…“ Iar inegalabilul poet Liviu Ioan Stoiciu, prieten cu el, afirma: ,,Dacă treci în zbor prin cărţile lui, descoperi eşantioane de versuri valoroase, pline de smerenie şi sarcasm, stiluri diferite consacrate în istoria poeziei de la noi, de la cel postromantic şi simbolist, la cel plin de metafore, modern şi neomodern şi până la cel liber, postexpresionist. Fără să fie un poet şi un om preponderent religios, formaţia sa filosofică îl îndeamnă să aibă permanent în atenţie legătura sa şi a oamenilor cu divinitatea. Iată numai un scurt exemplu al afirmaţiei anterioare: «Doamne al meu risipit în lucruri/ Doamne al Lacrimei mele/ Doamne al zilelor mele şi al nopţilor mele/ Doamne al dimineţilor mele/ fierbinţi/ scoate tu dacă vrei/ această batjocură de cuie/ înfipte în această batjocură de cruce/ pe care stă răstignită această batjocură/ a trupului meu!> Prin poemele pe care le-a încredinţat rubricii noastre literare, doresc să descoperiţi un poet absolut deosebit şi un prieten al scriitorilor din Buzău la care ţinem în mod deosebit.
Inimă în formă de liră
Dăruiesc această liră hodorogită
fratelui meu de dincolo de hotarele
lumii
cu care am fost împreună în Africa
într-o vară toridă şi destrăbălată
să adunăm amândoi fluturi de tracţiune
pentru caleaşca de aur a poeziei…
Vis sub spânzurătoare
Eu te aştept cu frânghia de gât
de un mileniu parcă şi mai bine
îmi înfloresc magnolii pe retine
şi râd spânzurătorile de mine
că sunt bolnav şi singur şi urât
parc-am murit şi pentru-ntâia oară
în carnea mea se despletesc vântoase
neînduplecate şi vijelioase
şi parcă-mi umblă Dumnezeu prin oase
cântându-şi veşnicia la vioară
dar te aştept printre zăpezi astrale
cântând şi eu afon şi răguşit
orbecăind din răsărit în asfinţit
bolnav de vina c-am îmbătrânit
tot respirând parfumul umbrei tale
şi tot te-aştept cu frânghia de gât
şi-mi cresc zăpezi în barbă şi… atât…
Vine o vreme
Vine o vreme ploioasă şi mohorâtă
când propria ta umbră se desparte de tine.
Aşa, pur şi simplu:
fără să te fi anunţat dinainte, fără ca măcar
să-şi ia la revedere. După bunul obicei al locului.
Tu rămâi mut şi încremenit de uimire, dar mai ales
de neaşteptare. E ca şi cum te-ai trezi aşa deodată,
pe neaşteptate,
cu picioarele şi braţele amputate
tocmai de la rădăcină: ai iluzia că ele au rămas
la locul lor,
la funcţiile lor vitale, adică,
simţi imperios nevoia să te scarpini la degetul mic
al piciorului drept
şi descoperi deodată că nu mai ai nici unde
nici cu ce să te scarpini.
Vine o vreme ploioasă şi mohorâtă
când va trebui să recunoşti cu strângere de inimă
că n-ai fost tu acela care-ai fost,
că nu ale tale au fost toate iubirile şi renunţările,
toate bucuriile şi tristeţile,
toate speranţele şi disperările,
toate căutările şi toate îndreptările spre lumină.
Vine o vreme a întunericului deplin,
a eclipsei şi arşiţei,
vine o vreme a nisipurilor deşertice
barbar năvălite prin toate cotloanele sufletului,
vine o vreme a barbariei îndelung civilizate,
vine o vreme…
A 13-a elegie
Îngerului Nichita
şi eu sunt foarte bolnav: m-am trezit aşa
din somn, într-o dimineaţă
cu crini otrăvitori şi petunii letale
când toate fantasmele şi visările mele
au luat-o pe apa sâmbetei
la vale…
dacă se-ntâmplă să nu mă recunoşti
de acolo de la tine de sus
să ştii că mi-e înroşită de sânge, pe umeri,
mantia de pe cruce a lui Iisus.
Dar dacă
Dar dacă Doamna Moarte este totuşi
o domnişoară frumoasă,
cu sânii abia înmuguriţi,
îndrăgostită de tine din chiar clipa
naşterii tale?
dar dacă trece mereu pe lângă tine,
imaculată şi diafană
aproape implorându-te s-o iei în seamă
iar tu o priveşti nepăsător
aşa cum îţi priveşti propria viaţă?
dar dacă, odată şi-odată, te vei opri în faţa ei
şi ea te va îmbrăţişa cu dragoste,
te va săruta tandru pe buze
ca pe singurul mire pe care şi l-a dorit
dintotdeauna?
Mă numesc Brahms
Mă numesc Brahms. Am o căruţă de ani,
cânt la pian
şi-mi număr singurătatea pe degete.
Cum de când? Aproape de o veşnicie şi ceva.
Uneori, în nopţile lungi şi plictisitoare de iarnă,
cât timp mă îndrept eu să mai torn
nişte vreascuri în sobă
şi nişte vin în pahar,
las pianul să cânte singur.
şi pianul chiar cântă.
Chiar cântă mai bine ca mine.
Mă numesc Brahms, cânt la pian
şi uneori las pianul să cânte singur
iar în vremea aceasta eu scriu poezii,
cu degetul arătător,
prin cenuşa din sobă.
Mă numesc Brahms, cânt la pian,
acelaşi cântec otrăvit pe clape otrăvite,
până când se va sfârşi odată războiul acesta,
până când se vor topi vreascurile din sobă
şi vinul din pahar,
până când cenuşa umbrei mele va deveni,
încetul cu încetul,
umbra mocnită a cenuşii din sobă…
Mă numesc Brahms şi las pianul să cânte
în locul meu,
acelaşi cântec al risipirii, mereu şi mereu…
Cântec mut pierdut în iarbă
Robit de chinuri şi răpus de boală
abia-mi mai port coroana mea de spini
secundele tot mai ades mă-nşeală
prietenii îmi sunt tot mai puţini
tot mai ades în nopţile de toamnă
orbecăind absurd prin ceaţa deasă
bate discret la uşa mea o doamnă
şi mă tot roagă s-o primesc în casă
pe masa de stejar zace psaltirea
străluminând cu slove noaptea grea
bătrână doamnă nu vă pierdeţi firea
eu am plecat de mult din casa mea
i-au putrezit până la grindă căpriorii
şi duşumelele de mult s-au spulberat
în hornul casei mele s-au aciuat cocorii
făcându-şi cuibul lor pentru iernat
mult răbdătoarea mă aşteaptă-n uşă
cu flori de vâsc şi buruieni de leac
mi-e gura pardosită cu cenuşă
şi e târziu şi nu ştiu ce să fac…
Viaţa mea ca o curvă bătrână
Stă tolănită-n pupila mea stângă
(cea cu albeaţă, cea din partea inimii vezi bine
unde-mi păstrez eu toate scrisorile şi acareturile
legate cu fundiţă roşie),
se scarpină-n cur cu neruşinare ca şi cum
nimeni n-ar vedea-o şi nimeni n-ar avea chef
să-şi încarce vederea cu încă o imagine
deşucheată,
în spectacolul acesta al lumii întoarse pe dos,
de-a dracului ce este, se-ntoarce când
pe partea dreaptă
când pe stânga, doar – doar s-o găsi vreun prost
să se-apropie de ea şi să-i spună tandru:
sărut mâna domnişoară
ce bine mai arătaţi în peisajul acesta ancestral
al uimirilor şi declinărilor de sine
acum şi pururea şi-n vecii vecilor.