Panait Cerna este pseudonimul literar al lui Panait Stanciof, de origine bulgară, ce s-a născut la data 25 septembrie 1881 în comuna Cerna din judeţul Tulcea. El este cunoscut ca poet intimist, romantic minor şi tradiţionalist. Cei mai mulţi specialişti îl consideră un epigon al lui Eminescu. S-a mai afirmat ca filosof, critic literar şi traducător.
Deşi era un foarte bun vorbitor al limbii bulgare, nativ fiind, el a scris în limba română şi în germană. După ce absolvă şcoala primară în satul natal, urmează liceul „Nicolae Bălcescu” din Brăila. Panait Cerna este absolventul, cu Magna cum Laude, al Facultăţii de Filozofie din Bucureşti în anul 1906 avându-l coleg pe Eugen Lovinescu. Aceste studii şi le-a desăvârşit în Germania la Universităţile din Berlin şi Leipzig.
În perioada germană s-a împrietenit cu marele dramaturg Ion Luca Caragiale şi cu criticul literar Paul Zarifopol. Tot în Germania, la Leipzig, obţine, tot cu Magna cum Laude, doctoratul în anul 1913 cu teza „Die Gedankenlyrik” („Lirica de idei”), o lucrare amplă de 116 pagini. În domeniul literar a fost promovat de Titu Maiorescu, Mihail Dragomirescu şi Simion Mehedinţi, membri de marcă ai societăţii Junimea. Parte din poeziile sale au fost publicate în „Convorbiri literare” şi „Sămănătorul”. A debutat în anul 1897 în publicaţia „Foaie interesantă”, a lui George Coşbuc, cu poemul „Trecut”, poem scris sub influenţa lui Nikolaus Lenau.
În anul 1910 îi apare, la Editura „Minerva”, singurul volum antum cu titlul simplu, „Poezii”, volum ce este premiat în anul 1912 de Academia Română cu cea mai mare sumă în bani a premiului „Adamachi”. Versurile sale stârnesc aprecieri pozitive din partea lui George Coşbuc, Alexandru Vlahuţă, Ilarie Chendi, G. Bogdan-Duică, A. Rădulescu Pogoneanu şi Nicolae Iorga. În anul 1905 este consultat de savantul Ion Cantacuzino, care constată că poetul suferea de o boală gravă de plămâni. Se internează la mai multe spitale şi sanatorii. Îi apar studii critice referitoare la opera „Faust” de Goethe şi despre Eminescu. Din cauza marilor eforturi şi a lipsurilor materiale, boala se agravează. Cu toate acestea, cu mai mulţi scriitori, în iunie 1912 participă la înmormântarea lui Ion Luca Caragiale la Berlin. După ce îşi susţine teza de doctorat, la data de 26 martie 1913, poetul se stinge fulgerător la Leipzig. Rămăşiţele pământeşti îi sunt aduse în ţară mai târziu şi se află la cimitirul Bellu.
Probabil că mulţi autori români contemporani îl cataloghează pe Panait Cerna, cel ce s-a stins la nici 32 de ani, ca fiind un poet care s-a aflat în umbra marilor înaintaşi şi că opera sa nu are o anvergură măreaţă. Şi totuşi, opera sa rămâne. În ciuda problemelor grave de sănătate, a perseverat în a-şi perfecţiona pregătirea personală. Dacă unele realizări poetice nu se ridică la nivelul de aşteptare de la început de mileniu III să vă gândiţi cum va fi receptată creaţia celor „mari” de acum peste 50 sau 100 de ani. Nu-i aşa că de mulţi nu-şi va mai aminti nimeni? Nici măcar cei care cumpără seminţe pe stadion din cornete de hârtie cu „opera” lor de disperaţi şi frustraţi. Însă dacă ar fi să alegem un singur vers de-al lui Panait Cerna cred că şi numai cu acesta ar rămâne în istoria literaturii române : „Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă”.
Memoria poetului este mereu ţinută trează prin reeditările operei sale, prin atribuirea de nume de străzi în diferite oraşe şi statui, iar în Brăila un liceu îi poartă numele. Oficialităţile tulcene au realizat o casă memorială, un concurs de poezie şi eseu, iar Biblioteca Judeţeană îi poartă numele. Ceea ce nu e puţin lucru.
Zile de durere
(fragment)
Dreptate! Ochii plânşi cer să te vadă.
De ce ne uiţi? Nu mai trăieşti tu zână?…
Temutul Zeus căzu a vremii pradă
Şi fulgeru-i se stinse în ţărână;
A Venerii făptură de zăpadă
Încet, încet se-afundă în ruină…
Adună toţi!… Tu, nu lăsa să cadă
Din mâna-ţi rece cumpăna divină.
Iar de-i pieri sub pietre, ca profeţii,
De dincolo de negrul ţărm al vieţii,
Înalţă spada ta, nestrămutat.
Dispară-o lume, tron de tron să ardă;
Dar nici o lacrimă să nu se piardă
Din plânsul şi din sângele vărsat!
Noapte de vară
…Lacul tremură în roate,
Formele treptat învie:
Pheobe tremură pe toate
Răsărirea ei târzie…
Ce artist, ce geniu faur
Smulse clipei trecătoare
Luna, idolul de aur
Al perechilor în floare?
Ca o sufletească mană
Zboară străluciri sub astre,
Dar în van aştern sub pană
Visul nopţilor albastre –
De rămâi vieaţa toată
Singură, urând iubirea,
N-ai să înţelegi vreodată
Cât e de frumoasă firea…
Nocturnă
La casele cu brazi în poartă
Zăvoru-i tras, ograda moartă.
O candelă-ntr-un colţ clipeşte,
Sporind singurătatea grea…
De-acum şi candela-aţipeşte –
Adormi şi tu, nădejdea mea!
Pe plaiuri, sus, un bucium moare
Şi focurile-s tot mai rare.
Departe-n văi adânci, prin pietre,
Izvorul glăsuieşte-abia…
Dorm toţi în jurul sfintei vetre –
Adormi şi tu, iubirea mea!
În bura de lumină dulce
Coboară luna să se culce.
Tăcerea aripa-şi desface,
Ţinând pământul tot sub ea…
Pământ şi ceruri dorm în pace –
Adormi şi tu durerea mea!
Sonet
Un glas blajin din lumi întunecate
Îmi tremură cu sfânta lui vibrare
A gândurilor caldă întrupare
În pacea unei linişti fermecate…
Doi ochi mă urmăresc ca o mustrare,
Când toate par în visuri cufundate;
De-a pururi ard privirile-nsetate,
În noapte-mi, ca un far pe-ntinsa mare…
În ele tremură poveşti frumoase,
Ce plâng un farmec ruinat în vremuri,
Redeşteptându-mi amintiri duioase…
Şi eu le-ngân. – E trist mereu să tremuri,
În umbra visurilor irosite
De dorul unor clipe fericite…
Farmec de lună
În ritmul lin al adierii
Doi meri s-alătură-nfloriţi,
Şoptind duios în faptul serii
Ca doi amanţi înlănţuiţi.
Se miră floarea şi suspină…
În loc de inimi arzătoare
Îndrăgostiţii din grădină
Au câte o privighetoare.
Un cântec chemător vibrează:
E una din privighetori –
Cealaltă tace şi visează
Cutremurată de fiori.
Dar cum apare luna nouă
Sclipind în frunza tremurată,
Privighetorile-amândouă
Încep să cânte – deodată.