Despre poetul care s-a născut în 8 februarie 1951 la „doi pași de Enescu și patru de Mihai Eminescu“, după propria mărturisire, adică în comuna Suharău din județul Botoșani, Dumitru Ion Dincă spunea: „Poetul provoacă un hohot al materiei în magma căruia regăsim cu ajutorul frumosului, candoarea, puritatea, ca stări prin care se autodefinește“.
Mihai a devenit buzoian, cu acte în regulă, încă de la începutul anilor ´70, lucrând ca tehnician la Fabrica de Geamuri. Cu toate acestea, poetul și-a păstrat nealterate sensibilitatea, candoarea și emotivitatea copilului plecat în lume mult prea devreme sau, cine știe, poate prea târziu. După clasele primare, urmează cursurile Liceului teoretic din Darabani, unde debutează cu versuri în revista liceului, Hyperion, în anul 1970. După ce s-a stabilit în Buzău, Mihai M. Macovei s-a integrat destul de repede în viața culturală a orașului, frecventând Cenaclul literar „Al. Sahia“ și Cineclubul „Orizont“ de la Casa de Cultură a Sindicatelor. În ultimul timp, este membru al Cenaclului „V. Voiculescu“ de la Biblioteca Județeană Buzău. Între timp poetul a publicat câteva volume de versuri, dar a fost și este prezent în diferite reviste literare.
Ca o curiozitate, sau ciudățenie, volumele publicate de el au apărut la interval de șapte ani, deși putea să o facă cu mult mai des. A debutat editorial chiar în anul 1989 cu volumul „După ochiul trecerii“, la Ed. Litera. Au urmat „Ziua în care plâng poeții“ (Ed. Porto-Franco, 1996), „Versus“ (Ed. Junimea, 2003), „Actorul, otrava și pâinea“ (Ed. Omega, 2010), iar acum are aproape finalizat volumul „Colierul de rouă“ care va apărea foarte curând și din care poetul a trimis la redacție câteva poeme. Am putea spune, având în vedere distanțele mari de timp în care publică, că Mihai, ca poet, este unul comod. Nu s-a înghesuit, cum o fac mulți alții, să apară frecvent în prim-planul vieții literare. Nici pe critici nu i-a sufocat cu insistențe și insinuări pentru a scrie despre volumele sale. Este enervant de modest, ceea ce în ziua de azi este un mare dezavantaj.
După cum veți observa Mihai M. Macovei chiar are ce să ofere cititorilor. Și, îmi permit să-i fac o recomandare. Nu mai aștepta încă șapte ani pentru a publica următorul volum. Știu că ai, în manuscris, multe versuri care pot vedea oricând lumina tiparului. Curaj!
Rugăminte
desculț în casa poetului să nu intri
niciodată sau dacă ai să intri
să știi că ai intrat într-un abis
să te porți ca un nou-născut
altcum fără voia lui îi vei lua
toată bucuria și neliniștea lumii
vei fi o clipă ciudată
în tine și o clipă ciudată în El
să nu uiți casa poetului e un abis
Nu fără motiv
nu pot să-mi amintesc de mine
despărțindu-mă
trecerea are în ochii ei fulgerul nevăzut
prin care navigăm frumoși și tăcuți
neînțeleși și uitați
de propriile noastre ființe
Erai numai fluturi
te-am văzut peste macarale
zidind vise în formă de blocuri
erai numai fluturi
macaragiul obosise și el
iar tu așteptai să te speli
apa de ploaie nu ajunsese
până la tine clocotito dovadă
– brațul macaralei a rămas singur
fulgii neputinței se rostogoleau
ca o minge de foc
Iar m-ai sărutat
e toamnă
și n-am spus eu asta prima oară
e toamnă
și bruma a sărutat și mărul în care
viermele își făcuse culcuș
se mai întâmplă se mai întâmplă
chiar și-n livada din mine
cineva a dat iama
îmi lipsește cel mai frumos măr
merele (a se citi iubirile) stau să cadă
e toamnă
și bruma iar m-a sărutat.
*
dacă n-ar fi fost acul
n-ar fi fost haina
dacă n-ar fi fost litera
n-ar fi fost cuvântul
dacă n-ar fi fost cuvântul
n-ar fi fost poezia
dacă n-ar fi fost poezia
n-ar fi fost poetul
Foaie verde
firicel de vânt mai gros
fost-am om cu trup frumos
firicel prea ros de vânt
bat din aripi și mă cânt
vânt mai rar în firicel
os de om cu trup de fost
somn de cremene în gând
bat din aripi și mă cânt
foaie verde-n depărtare
frunză arsă pe cuvânt
bulgăre căzut în mare
vreau să fiu cât nu mai sunt
Somn de rană
Acasă într-o ramă am găsit o fotografie –
fotografia avea o rană –
m-am uitat pe rană
și am văzut ce am văzut
am închis ochii și am văzut ce am văzut
am luat apoi rana și am sărutat-o
între timp venise noaptea –
trebuia să dorm într-un somn de rană.
Am uitat să spun:
rama era împletită din fire de stuf
fiecare tulpină avea unduirea ei
fiecare tulpină avea istoria ei
erau tulpini cu zâmbet de stele
și erau tulpini cu buze de melci…
bine-ar fi fost atunci/ o noapte stelară să fie
prin care cântecul bălții
să fie inconfundabil în mine închis
nu mai există ieșire – am zis
și totuși ușa s-a deschis/ și am trecut dincolo
dincolo în camera de oaspeți.
Dacă nu vom scrie
cuvintele vor adormi pe vânt
și grădina dimineții noastre
în ploaie plâns și nelumină
grăbind sosirea uitării
puține vor rămâne cu noi
liniștind cearta vârstelor
singuri niciodată nu vom ști
să uităm clipa tăcerii
și niciodată fără cuvinte
nu vom îmbătrâni frumos
Pe scurt
frumoasa de la taraba
din piața de lângă Biserica
Sfântul Andrei știe totul despre mine
O! ce femeie
știe ce fel de săpun să-mi dea
ce fel de pastă pentru dinți
ce fel de șampon și ce fel
de altfel să-mi aducă mâine
ca să mi-l dea pe sub mână