Oltenia, o provincie foarte importantă a spaţiului românesc, a dat spiritualităţii româneşti mari genii. Astăzi ne vom ocupa de unul dintre oltenii ei, Marin Sorescu, ce s-a născut la data de 29 februarie 1936 în Bulzeşti, judeţul Dolj; aşadar, peste câteva zile ar fi împlinit 82 de ani dacă o boală nemiloasă nu l-ar fi răpus pe 8 decembrie 1996.
A absolvit Facultatea de filologie din Iaşi şi a beneficiat de o bursă de studii la Universitatea din Iowa, SUA. Marin Sorescu a abordat genuri literare diverse la modul superlativ: poezie, dramaturgie, proză şi eseistică. A fost şi un remarcabil traducător. O altă latură a impresionantei sale activităţi a reprezentat-o pictura şi caricatura. A avut câteva expoziţii în ţară şi străinătate.
Debutul său a avut loc la 28 de ani, cu volumul de parodii „Singur printre poeţi”. Până la dispariţia sa prematură mai publică 23 de volume. În anul 1966 primeşte primul premiu al Uniunii Scriitorilor pentru volumul „Poeme”. De-a lungul carierei, acest premiu îl mai primeşte de cinci ori. Volumele care au contribuit la confirmarea definitivă a valorii sale ca scriitor sunt: „Tuşiţi” (1970), „Suflete, bun la toate” (1972) şi ciclul în patru volume „La lilieci”. Plurivalenţa sa deosebită s-a manifestat şi în teatru. Piese precum „Iona”, „Parcliserul”, „Matca”, „Există nervi”, „A treia ţeapă” sau „Vărul Shakespeare” au ţinut capetele de afiş pentru mai multe stagiuni la mai multe teatre din ţară şi din străinătate (Paris, Berna, Tampere, Copenhaga, Geneva, Napoli, Helsinki, Dortmund, Varşovia ş.a.).
Dintre volumele de proză cele mai cunoscute sunt „Vizuina viziunii” şi „Trei dinţi din faţă”. Cărţile sale au fost traduse în peste 20 de ţări ale lumii, totalizând peste 60 de volume: SUA, Canada, Brazilia, Columbia, India, Mexic, Anglia, Germania, Grecia, Suedia, Italia, Olanda, Spania, Portugalia, China, Singapore, Rusia ş.a. A fost onorat cu unele dintre cele mai mari distincţii: Premiul Academiei Române (1970, 1972 şi 1977); Medalia de aur „Napoli ospite” (1970); Premiul „Le Muse”, Florenţa, 1978; Premiul internaţional de poezie, Madrid, 1983; Premiul „Herder”, Viena, 1991 şi Premiul „Felix Romuliana”, Belgrad, 1994. Marin Sorescu a fost membru al Academiei Române (1992), al Academiei Mallarmé din Paris, al Academiei Europene de Ştiinţă şi Artă din Veneţia, al Academiei de Arte, Ştiinţă şi Profesii din Florenţa.
La moartea lui au rămas în manuscris 15 volume de versuri, eseu, jurnal, roman. Încă din anul 1964 George Călinescu scria despre ,,vărul lui Shakespeare“: „Fundamental, Marin Sorescu are o capacitate extraordinară de a surprinde fantasticul lucrurilor umile şi latura imensă a temelor comune. Este entuziast şi beat de univers, copilăros, sensibil şi plin de gânduri până la marginea spaimei de ineditul existenţei, romantic în excepţia largă a cuvântului”.
Despre pasiunea sa pentru scris Marin Sorescu se confesa: „Scrisul nu este o obligaţie, după cum nici cititul nu este nici el o obligaţie. Poezia mea se naşte dintr-o bucurie a comunicării, este o descărcare de energie şi cărare pe scurt între mintea şi inima mea. Mă scurtcircuitez în continuu cu o plăcere de fachir. Mărturisesc, cuiele pe care stau întins îmi intră în carne şi mă dor. Sunt un fachir mereu începător!”.
Marin Sorescu a fost propus de două ori pentru Premiul Nobel, în 1983 şi 1992. De fiecare dată „binevoitori” autohtoni au trimis un memoriu denigrator şi Comisia de la Stockholm s-a lăsat influenţată. Ca în orice copac încărcat de roade, asupra lui Marin Sorescu s-a aruncat cu mulţi bolovani. O găşculiţă de la Craiova, unde Sorescu a fost între 1978 – 1990 redactor-şef la revista „Ramuri”, a complotat, în 1990, printr-o scrisoare abjectă trimisă la Uniunea Scriitorilor şi aşa a fost nevoit să plece. Cred că se impune o mai mare aplecare către tot ceea ce este valoros în cultura română. Şi Marin Sorescu este o valoare.
Dacă nu cer prea mult
– Ce-ai lua cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O carte, o sticlă cu vin şi-o femeie, Doamne,
Dacă nu-ţi cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia,
Te-ar ţine de vorbă,
Ţi-ar împuia capul cu fleacuri
Şi n-ai avea timp să-ţi pregăteşti cursul.
– Te implor, taie-mi cartea,
O scriu eu, Doamne, dacă am lângă mine
O sticlă de vin şi-o femeie.
Asta aş dori, dacă nu cer prea mult.
– Ceri prea mult.
Ce-ai dori să iei cu tine
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta între rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O sticlă de vin şi-o femeie,
Dacă nu cer prea mult.
– Ai mai cerut asta o dată, de ce te încăpăţânezi,
E prea mult, ţi-am mai spus, îţi tăiem femeia.
– Ce tot ai cu ea, ce atâta prigoană?
Mai bine tăiaţi-mi vinul,
Mă moleşeşte şi n-aş mai putea să-mi pregătesc cursul,
Inspirându-mă din ochii iubitei.
Tăcere, minute lungi,
Poate chiar veşnicii,
Lăsându-mi-se timp pentru uitare.
– Ce-ai dori să iei cu tine,
Dacă s-ar pune problema
Să faci zilnic naveta dintre rai şi iad,
Ca să ţii nişte cursuri?
– O femeie Doamne, dacă nu cer prea mult.
– Ceri prea mult, îţi tăiem femeia.
– Atunci taie-mi mai bine cursurile,
Taie-mi iadul şi raiul,
Ori totul, ori nimic.
Aş face drumul dintre rai şi iad degeaba.
Cum să-i sperii şi să-i înfricoşez pe păcătoşii din iad,
Dacă n-am femeia, material didactic, să le-o arăt?
Cum să-i înalţ pe drepţii din rai,
Dacă n-am cartea să le-o tălmăcesc?
Cum să suport eu drumurile şi diferenţele
De temperatură, luminozitate şi presiune
Dintre rai şi iad,
Dacă n-am vinul să-mi dea curaj?
Trebuiau să poarte un nume
Eminescu n-a existat.
A existat numai o ţară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe.
Ca o barbă nepieptănată de crai.
Şi nişte ape ca nişte copaci curgători
În care luna îşi avea cuibar rotit.
Şi, mai ales, au existat nişte oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân,
Ştefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani şi plugari,
Cărora le plăcea să spună
Seara în jurul focului poezii –
„Mioriţa” şi „Luceafărul” şi „Scrisoarea a III-a”.
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Şi cu avarii şi cu hunii şi cu leşii
Şi cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Aceşti oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioşate,
De curgeau doinele la vale
Pe toţi Munţii Moldovei şi ai Munteniei
Şi ai ţării Bârsei şi ai ţării Vrancei
Şi ai altor ţări româneşti.
Au mai existat şi nişte codri adânci
Şi un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochii mari
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieţii,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptăţii,
Ai iubirii,
Care îi ieşeau mereu fără soţ.
Au mai existat şi nişte tei,
Şi cei doi îndrăgostiţi
Care ştiau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Şi nişte paseri ori nişte nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi şi mişcătoare şesuri.
Şi pentru ca toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
Adam
Cu toate că se afla în rai,
Adam se plimba pe alei preocupat şi trist
Pentru că nu ştia ce-i lipseşte.
Atunci Dumnezeu a confecţionat-o pe Eva
Dintr-o coastă a lui Adam.
Şi primului om atât de mult i-a plăcut această minune
Încât chiar în clipa aceea
Şi-a pipăit coasta imediat următoare,
Simţindu-şi degetele frumos fulgerate
De nişte sâni tari şi coapse dulci
Ca de contururi de note muzicale.
O nouă Evă răsărise în faţa lui.
Tocmai îşi scosese oglinjoara
Şi se ruja pe buze.
„Asta e viaţa!” – a oftat Adam
Şi-a mai creat încă una.
Şi tot aşa, de câte ori Eva oficială
Se întorcea cu spatele
Sau pleca la piaţă după aur, smirnă şi tămâie
Adam scotea la lumină o nouă cadână
Din haremul lui intercostal.
Dumnezeu a observat
Această creaţie deşănţată a lui Adam
L-a chemat la el, l-a sictirit Dumnezeieşte
Şi l-a izgonit din rai
Pentru suprarealism.
Am zărit lumina
Am zărit lumina pe pământ
Şi m-am născut şi eu
Să văd ce mai faceţi
Sănătoşi? Voinici?
Cum o mai duceţi cu fericirea?
Mulţumesc, nu-mi răspundeţi.
Nu am timp de răspunsuri,
Abia dacă am timp să pun întrebări
Dar îmi place aici.
E cald, e frumos,
Şi atâta lumină încât
Creşte iarba.
Iar fata aceea, iată,
Se uită la mine cu sufletul…
Nu, dragă, nu te deranja să mă iubeşti.
O cafea neagră voi servi, totuşi
Din mâna ta.
Îmi place că tu ştii s-o faci
Amară.
Scara la cer
Un fir de păianjen
Atârna de tavan.
Exact deasupra patului meu.
În fiecare zi observ
Cum se lasă tot mai jos.
Mi se trimite şi
Scara la cer – zic,
Mi se aruncă de sus.
Deşi am slăbit îngrozitor de mult
Sunt doar fantoma celui ce am fost
Mă gândesc că trupul meu
Este totuşi prea greu
Pentru scara asta delicată.
– Suflete, ia-o tu înainte.
Pâş! Pâş!