Zilele acestea se adună patruzeci de zile de când scriitorul ploieștean Marian Ruscu a trecut la cele veșnice. S-a născut la data de 18 septembrie 1949 și a părăsit această lume la 1 octombrie 2016. În scurta sa existență pământeană a iubit, conform spuselor sale, poezia și familia. A fost autorul unor cărți de poezie, de proză și de memorii. Și, mai presus de toate, a fost omul care a promovat literatura și pe literații români prin revista „Axioma“ și prin editura „Premier“, ambele ale sale.
Personal a scris și publicat următoarele volume: poezie – Schimbare de destin (1994); Deja vu (1995); Urme adânci (1996); Dincolo de gând (1999); La poarta sinelui (2000); Sămânța din sâmbure (2002), cu versiunile Le semence du nozau (lb. franceză) și The Seed in the Stone (lb. engleză); În lumea lui mereu-niciunde (2003); Între a fi și a avea (2004), cu versiunile Tra essere e avere (lb. italiană), Cernu da se nadatno (lb. sârbă) și Cernu naj upamu (lb. slovenă); Jar printre friguri (2007); Viul de altădată (2010); Târziu în labirint (2011) și O clipă în paradis (2015); proză – În jurul grotei, roman (2012); Fiul Vampirului, roman (2013) și Lungul drum până departe, memorii (2014).
Față de activitatea sa deosebit de activă și prolifică pusă în slujba culturii române, reputatul scriitor Horia Gârbea a consemnat: „Poet pentru el însuși și animator al culturii pentru toți, Marian Ruscu este un exemplu de vitalitate și eficiență, un neliniștit al acțiunii, un general ambițios pe care poezia îl face să viseze o secundă înainte de a porni la atac“. Pe Marian Ruscu l-am cunoscut în puține împrejurări legate de întâlniri sporadice cu scriitorii buzoieni. Însă cel care mi-a arătat care este dimensiunea literară a lui Marian Ruscu a fost poetul Aurel M. Buricea, cel care a dat Bărăganul arid, de la Ulmu, pe poezia foioaselor de la Verbilău și Slănic Prahova. Constat, cu multă durere, că ne părăsesc poeții la vârste neverosimil de tinere.
Când pregăteam acest material am aflat cu tristețe că poetul buzoian Dan Manolescu a plecat și el spre o lume mai bună. Pe toți să-i așeze tatăl ceresc în jurul său.
Grupajul poetic este selectat din ultimul volum de versuri publicat de poetul Marian Ruscu, „O clipă în paradis“. O cronică la acest volum de versuri mi-a fost publicată, în primăvara acestui an, în revista vrânceană „Salonul literar“. Să sperăm că tot în paradis va ajunge sufletul său.
epigraf
trezește-mă și spune-mi că nu am visat!
trezește-mă și spune-mi că nu am visat!
cum tu într-un leagăn cu mine erai,
cum într-o luntre plutind către stele
plângeam de-atâta plăcere.
trezește-mă și spune-mi că nu am visat!
cum te purtam în brațe
printre stânci și prăpăstii rebele,
cum în grădini și palate
de-atâta plăcere plângeam.
trezește-mă și spune-mi că nu am visat!
căldura buzelor tale,
cum ochii tăi din cer sau din mare,
din ochii mei să plece-au uitat,
plângând, plângând de-atâta plăcere.
trezește-mă și spune-mi că nu am visat!
strânși laolaltă
de-ar fi să dispară pământul,
în paradis o veșnicie
ne vom pitula, strânși unul în altul.
iar când va fi să fie,
m-aș scufunda, cenușă în cenușa ta,
printre perdelele de stele.
cu limbă de moarte las: nimeni, în veci,
să nu îndrăznească cumva,
să-mi împărățească avutul, numele și vrutul.
bucuria de-a fi
eu, un cloșard,
cu-o mână întinsă spre nimeni,
un proscris privit cu dispreț
rătăcind în pustii,
tu, o afrodită, punându-mi în palmă
moneda cea mai de preț:
bucuria de-a fi.
numai eu am rămas
când ai plecat.
numai eu am rămas
în gând cu amândoi.
tu te-ai desprins de armura mea
te-ai divizat în altul
tocmai când voiam să-ți arăt
cum, împreună, vom străbate înaltul.
mireasa mea și a dorului meu
cu privirea-n privire ne citim
șansa împreună de-a fi,
de-a călca pe jeratic,
de-a migra între noapte și zi.
între cer și străfunduri,
eliberați de surghiunul lui nu,
fanfaron și fanatic.
prea cuminți într-o lume
pe care nu ne-am dorit-o, nu ne-o dorim,
cumplit de sinistră și rece,
sădită pe-amorfe terenuri.
ne-au crescut aripi, fâlfâiam văzduhuri,
ținuturi neexplorate vreodată.
fără dubiu, puterea fericirii e-nfiptă-n noi.
după lungi căutări
am ajuns unde-am vrut să sosim.
în locul din care nimeni, nicicând
n-ar mai vrea să mai plece,
unde cuvântul iubire e nume propriu
de viță nobilă cu armonia altoi.
adeseori povara prea-plinului ne strivește.
durerea de bine miruiește lacrima,
animă fiorii neirosind clipa.
atunci știu: mă dorești și mă dori.
atunci, copilă!
te simt femeie, mireasa mea și a dorului meu.
clipa, femeie și ea, ne sărută tâmplele.
o simt cum se lungește tăcută,
temătoare, să nu ne stingă patima.
cu privirea-n privire ne citim
șansa împreună de-a fi.
întrebare
de m-ai găsi,
din zborurile-mi ‘nalte,
planând ca un vultur,
printre stânci
și prăpăstii rebele.
cu trupul rănit,
cu-o aripă beteagă,
căzut în hăul cel mai rău,
răpus de glonțul slobozit de tine, iubito.
într-o clipă vagă
și de-ar fi suficientă
o lacrimă, un singur sărut,
o îmbrățișare în loc de altele,
căldura focului tău,
m-ai strânge-n brațe
o clipă întreagă?
o clipă în paradis
când te-am atins, m-au fript venerele tale
și o etnă-n erupție răspândeai,
cu lava curgându-ți prin ochii închiși,
pe trup, pân’ la picioare.
aprinsă în sânge pasiune cerșeai
și un pic, prea pic, de îndurare.
vezuviu încins mă întrupam
înfocat uragan, nepământean,
într-un fulger
desprins din miezul de soare.
trecurăm prin vise o clipă în paradis,
– o clipă mai lungă de-o clipă infimă -,
prin arșiță cruntă și-al bobotezei fier
mult mai departe,
în nedescris.
când te-am atins, nu știam ce ating
și-n muta mea fericire am crezut
că ești focul în care,
de-a pururi, urma să mă sting.
Călătoria
Voi pleca în curând.
Când eram copil,
Mă temeam.
Acum, nu.
Într-un fel, aștept nerăbdător,
Deși călătoria,
Ca orice călătorie,
Va fi lungă,
Cu multe peripeții.
Nu-mi pasă.
După cum spuneam,
Doresc să se-ntâmple cât mai repede.
„Plec la steaua mea,
Acolo, sus“-
Îi spun nepoatei mele.
„Toți murim.
Lasă, bumo, că toți murim“ – zice ea.
De unde știe un copil de cinci ani?