Este o poetă ce s-a născut și trăiește la Râmnicu Sărat. A venit pe lume la data de 8 februarie 1978. După absolvirea, în anul 2000, a Facultății de Litere a Universității București, specializarea română-engleză, a revenit în orașul natal în calitate de profesor de Limba și literatura română la Colegiul Național „Alexandru Vlahuță“. Manuela Camelia Sava este doctorand anul III al facultății pe care a absolvit-o. A publicat în presa literară articole, eseuri, proză și versuri, revistele cele mai importante fiind „Spații culturale“ (face parte din echipa redacțională), „Oglinda literară“, „Glasul adevărului“, „Revista nouă“, dar și în almanahul „Renașterea buzoiană“. Debutul editorial a avut loc în anul 2009, când a publicat, la Ed. Valman, volumul de versuri „Între DA și NU“. De atunci a mai încredințat tiparului următoarele volume de versuri: „Fețele infinite ale poemei“, Ed. Valman, 2010; „Taina supremelor ceasuri“, Ed. Editgraph, 2012; „Cămașa de rouă“, Ed. Editgraph, 2013 și „Alt anotimp“, Ed. Editgraph, 2015.
Este membră a cenaclurilor literare „Alexandru Sihleanu“din Rm. Sărat și „Vasile Voiculescu“din Buzău. Talentul său a fost recompensat cu o mențiune la Concursul Național de Proză „Mihail Sadoveanu“, ce s-a desfășurat la Iași în luna octombrie 2012. Manuela Camelia Sava face parte din noua generație de poeți buzoieni, fiind reprezentativă pentru aceasta. Poezia sa este una ce abordează laturile naturii umane sub cele mai sensibile și delicate aspecte. De altfel, scriitoarea Valeria Manta Tăicuțu a sintetizat cel mai bine poezia Manuelei Camelia Sava: „În poemele Cameliei Sava, iubirea și timpul sunt dimensiunile la care aspiră ființa umană, dezlegată de povara realului și căutând un imaginar poetic în care cufundarea în vegetal să aibă semnificații mistice. (…) Idealul la care aspiră poeta pare a fi unul simplu: să-ți pui existența sub semnul iubirii și al cântecului, ca să ai ce povesti îngerilor“. Pentru această rubrică, poeta ne-a încredințat câteva poeme, nepublicate, dar care vor face parte dintr-un viitor volum. Să îi dorim succes.
Blestemul timpului
Timpul mă pândea la fiecare colț de stradă:
Tic-tac
Tic-tac…
mă străduiam să îl înșel în orice clipă
prefăcută în crisalidă
(așa cum sunt făcute toate femeile
să își înșele amanții
cu alții)
Nu voiam să recunosc –
blestemul tinereții fără tinerețe
era totuși pretext pentru iubirile mele,
pentru trădările mele,
pentru gândurile mele
plata ortului am dat
pentru îngerii și demonii
în care mă cert și mă împac
zi de zi.
Tic-tac,
Tic-tac –
Îmi sună în timpane la orice minut petrecut fără tine…
Până într-o zi, draga mea,
până într-o zi, îmi repetai în surdină,
la fiecare colț de stradă,
cândva se vor răzvrăti și îngerii
luându-și zborul spre stele –
demonii toți te vor părăsi
gândind că ai obosit și tu
să îi cari pe umeri pretutindeni
Tu
te ascunzi
într-o pagină
te ascunzi în cuvântul tu
te risipești în ploi
te ascunzi printre gene
te regăsesc în fiecare clipă
te recunosc în cuvântul el
te descopăr mereu risipit
după ziduri de tăcere…
și când norii te află dezgolit
în capitolul final
hotărăști să pleci în acea țară
fără durere, fără verde
unde nimeni nu-ți cere vreodată
pașaport de intrare
pe numele tău
Un ceai în acest anotimp
Secunda aceea albastră
avea o toartă pe care o spărsesem din greșeală
în mii de fărâme de gânduri
Ceaiul aglutinat devenea nisip
și nu avea nici un gust fără tine…
Secunda purta în ea
amprenta inimii folosite
din când în când ca aromă…
trăgeai și tu de aceeași toartă fărâmițată
și porțelanul te otrăvea încet
fiindcă încercai să mă bei
ca pe un ceai fără gust…
secunda aceea albastră
purta în ea
imaginea ochilor mei…
Eu
cine ești –
te întrebam printre tăceri și tristeți
răspundeai sufocat de emoții efemere:
doar principalul corpuscul-undă ți se poate aplica
noi doi eram din alte sfere
în tine zăceau cuvinte colțuroase, sticloase, mov
în mintea mea era acest dualism corpuscul-undă
fiindcă
eram flămând de firimituri
de ochii tăi, de orice altă poveste…
umblam printre ceilalți însetat
de mâini, de cântece, de ferestre…
A fi. A pleca
Plecările mele
sunt întotdeauna prea bruște, prea animalice…
mă vezi ca o păpușă cu ochii mari
și sânii înțepeniți
în botinele înalte
pe tălpile lor port jarul plecărilor