Unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani își aniversează ziua de naștere în aceste zile. El este Liviu Ioan Stoiciu. Acesta s-a născut la data de 19 februarie 1950 în comuna Dumbrava Roșie (Canton CFR), județul Neamț. Am ținut să precizez locația „Canton CFR“ pentru că acest lucru va fi un reper fundamental în viața și opera lui Liviu Ioan Stoiciu. Copilăria și-a petrecut-o, după vârsta de un an, la Cantonul 248 din halta CFR Adjudu Vechi, aflat la 2 km. de com. Adjudu Vechi și la 4 de orașul Adjud. Studiile gimnaziale și liceale sunt legate de orașul natal al fraților Botta (Emil și Dan), dar și al lui Tudor Vornicu, Adjud.
Studiile superioare, de filozofie și filologie le-a urmat, cu dese întreruperi – când la zi, când la FF – dintr-un spirit de frondă al tânărului inadaptabil, între anii 1967 și 1975. După propria mărturisire, pe care o redau ca să-i înțelegeți spiritul slobod, a avut cele mai diverse locuri de muncă și meserii în întreaga țară: „profesor suplinitor, miner și vagonetar în subteran (Bălan – HR și Dâlja-Petroșani), calculator-contabil, corector și ziarist (la «Informația Harghitei»), arhivar, expeditor CFR import-export, magaziner, normator, ziler, primitor-distribuitor, șantierist etc.“
În anul 1975 se căsătorește cu prozatoarea Doina Popa și se stabilește la Focșani, unde va locui până în 1990, după care se va stabili în București unde va lucra în presă la publicații precum „Contrapunct“, „Viața Românească“, „Cotidianul“ etc. A debutat în anul 1967, cu versuri, în ziarul „Steagul Roșu“ din Bacău, iar în 1974 Ștefan Augustin Doinaș îl prezintă în revista „Familia“. Volumul de debut din 1980, „La fanion“, primește premiul Uniunii Scriitorilor. Anterior a apărut în „Caietul debutanților“ a Editurii Albatros din anii 1977 și 1979.
Este membru al Uniunii Scriitorilor din 1990. A publicat numeroase volume de versuri, publicistică/ memorialistică, proză și teatru. Volumele sale au fost distinse cu unele dintre cele mai prestigioase premii literare la Cluj, Oradea, Deva, Iași, Bacău, Galați, Chișinău, cel mai important fiind premiul „Mihai Eminescu“ al Academiei Române. Revistele literare din țară sunt onorate atunci când Liviu Ioan Stoiciu le este colaborator. Este prezent în multe antologii reprezentative. Despre opera sa s-au exprimat unii dintre cei mai importanți literați, precum N. Steinhardt, Ion Bogdan Lefter, Marin Mincu, Romul Munteanu, N. Manolescu, Gh. Grigurcu, Eugen Simion, Marian Papahagi, Virgil Ierunca, Mircea Zaciu ș.a. Din vasta și valoroasa sa operă am selectat câteva poezii din volumele „La fanion“ (1980, reeditat în 2015), „Substanțe interzise“ (2012) și „Nous“ (2015).
Pe arșiță
Pe arșiță, sufletul meu, zeu al somnului, zboară,
cu măciulii de mac în mâini, la tine, în prepeleac, la
deal, la șișcani, unde stai, sperietoare,
cu capul numai viță, învelită în piele de cerb,
cu suliță pe umăr și îți toarnă, din cornul lui,
invizibil, o licoare, în pompa de stropit vie, să
faci un duș și
să strigi în vis: evan, băieți!… evoe!…, alaiului
cu cununi de iederă
mergând pe asini și
cu ciorchini copți în palme, bețivi
cu figuri cunoscute, muncitori
la linie, la întreținere…
mărul copt
mărul, copt, păstrează, în străfundurile lui, o
voce pătimașă de femeie: în paner, el, stă în casă
la fiecare bărbat, mușcat: vezi
sânge?… (și așa, uite, poate
începe poezia…) ce
contează că bătrânii fotografi, în
parcuri, te iau drept
un animal necunoscut, te
pozează, scurt, tu dai un ban, iei
turta dulce, negativul, cu bustul de bolnav de ulcer,
în alb și negru, cu cravată, surâzând
vag și o mănânci: domnule, e
de fapt, otrăvitoare (e
celuloid…) ce… și spui: visează…
tocmai la orizont, tu, iar, vezi și
nu pierzi
reprezentația: e o linie pe cer, în porumbiște, cu
peron și tren… dâra aceea,
albă… unde?… păi, e un avion, cu franjuri (ba, cu
re-acție, accentuează, greșit,
cantoniereasa)… nu,
bă, e o scară: vine de la Adjud și
nu oprește în haltă, la noi
faceți și voi lampa aia mică o dată, încheia
obosită, mama, discuția și
mai adormiți…
În viața de toate zilele
în viața de toate zilele, se
mai petrec și lucruri care dau de gândit
vechiturilor: nu mai departe, mirezmele
se aud în megafoanele pieții vorbind foarte bine
limba română,
și își expun parfumele intime, fără pic de rușine, pe
tarabe: poftiți un vis, o răcoare, dar serviți
ehe, unde ne sunt cărăbușii
și zâna căii ferate cu ierbile arse, unde
ne sunt interioarele păpușii, de turtă dulce și
clopoțelul dogit, de la ușa oficiului, uneltele de tortură
și pâclele, unde ne sunt bolile blonde ale țăranului, unde
iasomiile copilărelilor și scripeții care scoteau cizmele,
orbirile și absolut toate resentimentele:
nu mai sunt,
în ochi apa stătătoare farmecă până și vedeniile, degeaba
își freacă, otrăvitoare, rozele, spinii de noi, gata,
o nostalgie ce mai rămâne sufletul și
o crăcană la praștia, care tot trage cu acadele
în urmă: asta e
Aștept aprobare
Mă afund în interiorul meu, îngheț de frig, dârdâi,
pe zi ce trece mi se încetinesc mișcările,
nu mai am nici un motiv să
ies la suprafață. Mă rad, mă îmbrac frumos, nimeni nu
bănuiește cât de departe am ajuns.
Totul devenind anevoios de la o vârstă… N-am
noroc să mă mai bucur de nimic, se
apropie stația. Aici mă așteaptă o mică alinare. O țigancă:
faceți magie neagră? Hai, conașule,
trezește-te. Aici e? în jur, basmale turcești, legate la
colțuri, lumânări aprinse, un lacăt
deșurubat, fese dezgolite, pulbere, întunecime. Ce caut eu
la tine? Ai plătit să-ți dezleg de iubire,
că nu mai vrei să auzi de… unde e, caută printre hârtii
scrise, parcă ar fi pomelnice, păi și noi facem
ce face popa… cum o cheamă? Astea sunt pentru morți, astea
sunt pentru vii… „Iubirea are un caracter
ondulatoriu“. Da? Ești o țigancă inteligentă. Ți-am citit
gândurile, conașule.
Mestec, absent, grăunțe înmuiate în
vin. Una câte una amintirile își
dau duhul și putrezesc. Îmi faci cu
ochiul. Ura! Mă văd întins în pat. Plutesc
la doi metri deasupra mea. Acum mor de cald,
nu mă mai afund, acum mă înalț. Și tot așa, până prind un
moment de trecere, aștept aprobare.
Răul
Răscrăcănat, bunicul, în uniformă regală de gală, rupe
o nouă halcă din mămăliga mucegăită, o
fărâmițează și o împarte numai el vede cui – pe prispa
casei, întors de pe lumea cealaltă, pentru o
oră, maximum: nu-i e foame, nu-i e sete, nici de femeie nu
simte nevoia, nici de tutun, ceea ce e chiar
culmea, ce ieftină e viața în satul de unde vine… Bună
ziua, moș Ioane, te-ai întors și azi? Trece
pe uliță nebuna satului: eu
te-am văzut prima! Prima și ultima, fă. Ce mai faci?
Iaca, împart în stânga și în dreapta,
dau de pomană, că ai mei m-au uitat. Lasă, că-ți aprind
eu o lumânare, dacă o fi biserica deschisă
la ora asta… Tu ce mai faci, Mărie? Mă doare capul. Nu-mi
tai matale sub limbă, moș Ioane, să-mi treacă
răul?
Nous
Înfășurată în pânză de umezeală, în
zeci de metri de pânză, mumie: mă sperii, cucoană,
nu te sufoci? Scoate măcar capul – nu
scot nimic, voi sunteți toți
niște porci, codoși, spărgători, cuțitari, cărora
dacă li te arăți, pălită, trecută,
te aruncă pe ușa cârciumii: că să mergi să-i însoțești
în viitor pe cei decedați. Sunt
pățită, stau pregătită, înfășurată în pânză, dată
cu mirodenii – un vestigiu
al unei antichități de senzație, cu limbă de plasmă. Cu
simțire tainică.
Nous.
Matrițe
Goluri, căderi în spirală, matrițe de lut
ale spiritului lor, sparte,
sparte de atunci de când unii au fost numiți „Cei
ce nu se vând“ – deși alții
au susținut că nu era nevoie oricum de asemenea
dobitoci. Dobitoci zdrobiți pe
dinăuntru, căzuți în adânc, fără nimic sfânt?
Diavolul în persoană cerându-ne
să fim umili, să stăm
liniștiți în colțul nostru și „să nu ne ocupăm de nimic
deosebit, că se ocupă el“ – dintr-o
silă de toate, rămași fără suflet, matrițe, numai piele
și os, matrițe umplute de vrăjitoare cu
apa de la morți…