A mai trecut…
A mai trecut o toamnă și o iarnă
fără să te văd și să te știu,
iar dorul meu mai stăruie să cearnă
părerile de rău cu care-ți scriu.
Destinul mi-l invoc cu elocvență,
cu amintirea ta ce-i veșnic trează,
sunt torturat întruna de-o absență
și-n mine nu se desprimăvărează.
Și-așa va trece iarăși lesne vara
și toamna-n ramurile desfrunzite,
ca un parfum discret furat de-ocara
unui blestem de iele și ursite.
Doar dorul meu la tine se întoarnă
înlănțuit acolo ca-ntr-un ham,
a mai trecut o toamnă și o iarnă
fără să te văd și să te am…
Tuturor eu te vorbesc de bine
Tuturor eu te-am vorbit de bine,
la căpătâi de vise cu maramă
și-ndrăgostit etern, cum se cuvine,
evlavios, eu mi te-am pus în ramă.
Poți să mă uiți, nu-ți calc pe urmă,
dorul meu de tine-i incurabil,
dar prin hățișul de-amintiri mai scurmă
să mă găsești cu ceva memorabil.
Zâmbești misterios ca Mona Lisa,
ca o dojană dulce din icoană,
ești un răspuns târziu ce mi s-a
dezvăluit acum, ca o toană.
și-același dor de tine se preface
în vârcolac de noapte cu coșmar,
și-n zorii zilei care se desface
primește-mă cu inima, în dar.
și nu uita, iubita mea pierdută,
că nu știu ce m-aș face fără tine,
și zi de zi, în lumea asta slută,
tuturor eu te vorbesc de bine!
Marină
Nimfe și sirene lenevesc pe plajă
tolănindu-și coapse pe nisipuri fine,
te-aștept cu-nfrigurare, ca-ntr-o vrajă,
să ieși din mare, să revii la mine.
Dar cred că tu te-ai dus de mult în larg,
purtată de curenți și de meduze,
iar valurile dintre noi se sparg
cum spart rămâne strigătul pe buze.
și singur sunt ca-n cel din urmă act,
în care mor încet cu mângâieri de gâde,
ca-ntr-un tablou aiurea și abstract
din care soarta biciuie și râde.
Pe plaja toropită de dogoare,
Cu tanga și topless-uri nemișcate,
Se scurge vara și se pierde-n zare
Să te găsească în eternitate.
O, cum aș vrea să te-nsoțesc o vreme
pe spuma mării ce te duce-n larg,
înconjurați de nimfe și trireme,
legați pe veci cu lanțuri de catarg!
Doar visul
Doar visul mă apropie de tine
și gândul ce-a rămas mereu hoinar,
mai vulnerabil ca un mărăcine
ieșit din greaua iarnă pe hotar.
În rest, rămân în voia sorții
în valuri de uitare-mpleticit,
în jocul vieții și al morții
de-atâta dor sălbăticit.
Căci sunt cu tine și nu sunt
în bietele iluzii deșănțate,
mai singur fără tine pe pământ
și mai sărac de vise destrămate.
Poate acesta-i cel din urmă cost,
Fără tine să rămân pe veci,
Străini, cu-același rost anost,
Nocturn, ca niște lilieci.
Ce obosit mă simt…
Ce obosit mă simt de-atâta dor,
migrează către tine doar cuvântul
purtat pe aripile unui nor
ce-mi duce versul, tot mai greu, și cântul.
Cum te-aș întoarce, de-ai dori să vii,
din drumul tău împovărat de rouă,
regina mea de suflet să îmi fii
măcar o clipă, ori poate chiar două.
Aș vrea să te alint, să-ți fiu pe plac,
iubita mea de ziuă și de noapte,
din dragoste o candelă să-ți fac,
din mângâiere, un concert de șoapte.
Pe focul ce-i pe cale să se stingă
mai pun momeli cu lemne ude,
dar flăcările se-ntețesc spre grindă
mușcând hulpav din fibre crude.
Epilog
Tot ce ți-am scris e doar compendiul
unei povești de taină și de vis,
salvată prin miracol din incendiul
în care-am fost și rege, și proscris.
Iar tu ai fost doar zâna bună,
bucuros sunt, Doamnă, că exiști,
chiar dacă n-am fost împreună
prin armonii de taină și restriști.
Iubito, așa nu se mai poate,
am obosit de-atâta poezie,
las dorul în genunchi și coate
să lupte-n van și în zădărnicie.