Pe data de 2 octombrie poetul buzoian Ion Stanciu ar fi împlinit 66 de ani. I-ar fi împlinit dacă o boală nemiloasă nu l-ar răpus la 19 octombrie 2013. Cu numai o lună în urmă, pe 21 septembrie 2013, fusese pe scena Festivalului-concurs de la Râmnicu Sărat organizat de Constantin Marafet.
Încerca să fie demn de misia sa, numai el știa că este ultima, aflându-se la prezidiu, într-o ținută impecabilă, între scriitorii George Astaloș și Emil Lungeanu. Părea că nimic din aura poetului și din mărețul eveniment nu aveau să anunțe apropiatul sfârșit. Era consătean și coleg de generație cu poetul Nicolai Tăicuțu. S-a născut în satul Lanurile, comuna Ziduri, din județul Buzău. A fost un elev deosebit. A urmat liceul la Brașov și Facultatea de Filozofie și Istorie din cadrul Universității București, fiind profesor de logică, filozofie, psihologie și economie la Colegiul Economic din Buzău.
A fost și un pasionat redactor al unor publicații școlare și literare. Pe la începutul anilor 2000, realiza rubrica literară a săptămânalului „Muntenia”, în paginile căruia am apărut și eu, după o pauză de douăzeci de ani, și cu sprijinul scriitorului Marin Ifrim. A debutat editorial fulminant, cu volumul „Despre uimire”, în anul 1975, la Editura Cartea Românească, obținând Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România, în competiție cu alți poeți mult mai bine cotați. După aceea a publicat volumele: „Ființa concretă” (1979, la Editura Cartea Românească),; „Mihai Eminescu – un sistem de filozofie românească” (2000, Editura Rafet), încununat cu Premiul USR în același an; „Constelația miresmei” (2008, la Editura Fundației Luceafărul) și „Pasteluri metafizice” (2012, la Editura Pastel din Brașov). A fost unul dintre cei mai tineri membri ai USR din Buzău, fiind primit în anul 1979. A mai obținut și alte distincții, în afară de cele acordate de USR, cum au fost: Laureat al premiilor Concursului Național de Poezie „Nicolae Labiș”, Suceava, 1970, și Premiul pentru poezie al revistei „Luceafărul”, în anul 1972, alături de poetul Dan Verona.
Aceste distincții nu l-au onorat numai pe Ion Stanciu, ci au onorat întreg corpul scriitoricesc al Buzăului. Nume importante ale literaturii române au ținut să se pronunțe despre cărțile sale. Marele scriitor Marin Preda a fost cucerit de poezia lui Ion Stanciu, publicându-l la Cartea Românească, iar Nicolae Steinhardt a scris elogios în revista „Viața Românească“, apreciind că arta poetică este pusă sub semnul uimirii „adică vechea mirare carteziană, împodobită cu toate grațiile unui câmpenesc discret și cu toate fulgerele unei viziuni dionisiace și nefățarnice a lumii”. Când ar fi trebuit să-l omagiem de ziua sa, îl comemorăm, aplecându-ne cu evlavie și smerenie în fața sa și a poeziei sale. Pentru astăzi, vă propun spre lectură câteva poeme din volumele „Constelația miresmei” și „Pasteluri metafizice”. Se pare că autorul a ales un motto premonitoriu: „Universul în care ne mistuim, mai păstrează oare mireasma noastră?” (Rainer Maria Rilke, ,,A doua elegie“). Așa cum este și culoarea coperților la ultimele două cărți publicate: neagră.
cu mine însumi eram bun prieten cândva
cu mine însumi eram bun prieten cândva –
în celule noi îmbrăcate, trupurile sunt încă
aceleași –
recunosc că, de fiecare dată, căldura noastră
tulbură apa morților,
iar lumina – uimire întrebătoare! –
este acum un răspuns deplin aruncat lucrurilor.
închipuiește-ți viermuiala intimă a cărnii
ca o topire de zăpadă ce-nspăimântă
însăși mișcarea!
atunci te întreb:
buzele sunt și nu sunt? iar ce spun eu oare acum,
și este atât de neînțeles,
un rost cândva a avut?
pasul de piatră-ncremenită unde oare mă duce?
ca o ploaie de cristale mă fixează
privirea mea, îndreptată spre mine, neîndurătoare.
și totuși, tu lumină, uituco, ești prima care pleci ochii,
îndepărtându-te!
cu mine însumi eram bun prieten cândva.
suflă vântul
suflă, prin celulele mele, vântul
și carnea mi se umflă
ca o pânză de corabie –
caut și nu găsesc cuvântul
pe care să-l prefac, împotriva nimicului, în sabie.
apa lovește cu ciocane
de ceață nisipul
care iată îmi curge din gură,
mi se subțiază „de o mie de ori
mai umbră decât umbra”
chipul.
acum sunt
cea mai rarefiată făptură!
vântul lovește nimicul
ca pe un zid –
ce n-aș da să fiu departe
de aici,
unde ochii mei în alți ochi
se deschid.
îngere alb, îngere…
lui Marian, fratele meu din cer
îngere alb, îngere
ca un bulgăr de ceață,
intră prin ochii mei
înoată prin sângele meu
bântuit de fulgere
și du-te înapoi
spre nașterea mea –
într-o dimineață
ca o vale de plângere.
și întreabă îngere, îngere,
acele de miere fulgere,
de unde vine Cuvântul
lui Dumnezeu
care ninge pământul
din sufletul meu.
precum un clown
precum un clown printre cuvinte
mă plimb și strig și iată râd –
de îngeri în cireș mi-aduc aminte
și de un zbor de fluturi când
făceam prăpăd prin cele sfinte –
și totuși nu săream măsura –
mă ascundeam printre morminte,
ideea mă ploua în gând.
ars poetica
este o banalitate că poezia
se naște din suferință –
fericirea este și ea
o fata morgana
după care strigăm
până ce glasul se stinge
în cer
și înmugurește-n ființă.
revelație ( II)
mamei mele preaiubite
cioplesc, din umbră, cu dalta mea de crin
sensul mut, astral și lin –
așchii, cuvintele te dezgolesc mirate
din miezul de lumini și bunătate.
atâta ești, o umbră de țărână,
un biet fior te poate ține-n mână,
o larmă a făpturii, un pârâu de fire
tras de subt tâmplă de-o gureșă uimire.
mă-ndemni să sap ogorul sterp, știind
că-n mine altul abia acum se-mbie,
că sapa binecuvântată nu-n carnea mea lovește,
ci în prundișul luminiu al stelei ce-o să vie…
în visul plăpând
o greutate de pământ
mă apasă
în visul plăpând –
izvor naiv,
prea încrezător
și prea dulce –
rămân înlăuntrul lui
orice aș face
și oriunde m-aș duce…
a înflorit un cais
dacă trupul meu mustind de fiori și de patimi
află o greutate și o ancoră-n vis,
este pentru că la fereastra dinspre derizoriu
a înflorit un cais
cu sâni de ivoriu…
epitaf
a sosit clipa bunului rămas
când peste toamnă iată cade-o iarnă!…
o lacrimă secretă căzută pe obraz
încearcă să-mi trimită-n inimă aceeași rană.
…și ninge peste ochii mei, flămânzi
să se mai uite-odată înapoi…
în sufletul urcând cât poți oare să cuprinzi?…
de azi, deja, îmi este tare dor de voi!…