Este unul dintre scriitorii ce a avut o viaţă tumultuoasă alături de unicul său prieten, scriitorul Dumitru Pricop. A practicat diferite profesii până a găsit ceva care să-l reprezinte. A fost tehnician agronom, inspector şi revizor contabil, profesor, corector şi tehnoredactor, însă cea mai îndelungată activitate a fost cea de jurnalist de opinie, anchete şi investigaţii. În pofida faptului că a practicat profesii care, aparent, nu aveau legături între ele, Ion Panait s-a îndrăgostit iremediabil de poezie încă din tinereţe.
Pentru cel ce s-a născut la data de 1 martie 1941 în localitatea Piscu, judeţul Galaţi, stabilirea definitivă la Focşani nu a însemnat altceva decât găsirea rostului şi împlinirea visurilor sale. A debutat absolut senzaţional în revista Luceafărul în anul 1964. Primul volum de versuri, „Noaptea unde mă închin”, l-a publicat în anul 1970. Au urmat „Deosebirea de pământ” (1983); „Memoria clepsidrei” (1987); „Vina pentru Roberto” (1990); „Simple poeme” (1991); „Plânsul” (1998); „Bonjur tristesse” (2000); „La marginea curcubeului” (2001); „Piaţa publică a tristeţii” (2002); „Latifundiile trădării” (2003); „Binecuvântatul infern al iubirii” (2004); „Cu prietenie în umbra gândului” (interviuri – 2004); „Timpul în rochie albă de noapte” (2005); „Amurgul zilei de mâine” (2005); „Dansând în oglindă” (2006) şi „Vântul care se uită pe geam” (2008). Multe dintre aceste volume au văzut lumina tiparului la edituri prestigioase: Albatros, Eminescu, Cartea Românească, Junimea ş.a. Versurile sale au fost apreciate de mari oameni de cultură, primind premii importante, în Uniunea Scriitorilor.
A fost un amic al multor scriitori buzoieni. Prezenţa sa în urbea noastră a reprezentat mereu o rază de lumină. Gheorghe Istrate scria despre poetul care vindecă rănile poeziei absolut remarcabil: „Despre poet am scris în efluvii. Despre om cât un Eufrat. Fiindcă merită şi-mi este frate de vis”. Din păcate, după o scurtă şi grea suferinţă, Ion Panait s-a stins din viaţă la data de 8 septembrie 2009 pe un pat de spital din Mangalia. Ca orice mare poet, Ion Panait a fost apreciat, iubit şi pizmuit. El nu credea în niciunul dintre aceste sentimente. Aprecia oamenii după caracterul lor. În pofida acestei afirmaţii îşi făcea foarte uşor prieteni, însă nu toţi rezistau acestei prietenii. După moartea lui Ion Panait, ca şi după cea a lui Dumitru Pricop, Vrancea literară a rămas mai săracă. Ne lipsesc ca oameni şi ca scriitori, însă rămân poeziile lor pentru totdeauna.
Fără cumpărători, inima mea
Tânără antilopă inima mea a fost dusă în târgul robilor,
o lipeau cu scotch de perete, o fotografiau de la cap
la picioare şi o atingeau cu degetul, câte unul spunea că
e proaspătă, vie până când îndrăznea să-i dea cineva
o cană cu apă, s-o supună la probe două, trei zile –
furnizoare de mângâieri inima mea, imaginară
piramidă de rouă.
În uşa peşterii fără viitor atârna o inscripţie a plăcerilor
gratuite, sincer să fiu o păpuşă de pâslă era inima
mea în vremea aceea şi de atunci înnoptez până
târziu într-o duminică a orbului,
fără chitanţă şoapta singurătăţii rămâne la mine.
Noaptea, un copil înfiat
Pe câmpia spiritului sufletul tău e o întrebare
simplă ce se desfată în uşa deschisă a nopţii
ca o veche fantomă – eu, la aceeaşi masă a
privighetorilor observ ca o santinelă
stângace vântul din colţul străzii cum se
opreşte în haită, cum bate în geamuri până
ce se aprinde o veioză undeva în josul luncilor –
e a nouăsprezecea noapte, Doamne, când gunoierul
doarme, ca un copil înfiat al naturii,
pe meterezele ploii.
Capcana de greieri
Îmi cădea umbra în ochi din greşeală
atât de mult te-am privit încât mă
fluierau mierlele-n uşa pe care
ştii bine n-am mai deschis-o la nimeni
orga acelei iluzii nu am s-o uit
niciodată,
gândul ei sună în iarbă
ca o capcană de greieri ce spintecă roua
în trestii – acolo am stat până-a tras
barcagiul la mal alaiul de alge
ce frumos se exprimă în rănile apei
franjurii curcubeului…
Menuet
Încet, mă viscoleam de fluturi,
trufie pururi a mea,
secunde moarte ce le scuturi
dintr-un palton, într-o livrea
sperând să te găsesc în ochii
destinului ce te-o pierdea.
Dar cărţile erau făcute,
zăceau pe jos, pe duşumea,
venea un orb să te sărute
pe răcoroasă umbra ta,
iubita mea, neprefăcute
sunt rănile de mahala.
Romanţă
Mireasa mea de păpădie
Cu paşii lupului pierduţi
În gândul frunzelor de seară
Aroma lor mi-o împrumuţi
Căci vine vara ca seninul
Destinului muşcat de crin
Cu degetul pe buze vântul
Îşi culcă şarpele-n pelin
Desprinde rodia din ramuri
Şi râde până ne-om trezi
E interzis aici infernul
Căinţei de a doua zi…