Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar Ion Nicolescu

   Probabil că mulți se așteptau ca acest număr să-i fie de­di­cat marelui nostru poet Mihai Eminescu, cu ocazia împlinirii a 167 de ani de la naștere. Însă așteptările nu au fost în totalitate înșelate. Am ales să-l prezint pe poetul Ion Nicolescu din două considerente. În pri­mul rând, pentru că îl iubea nespus pe Eminescu și, în al doilea rând, pentru că Ion Nicolescu s-a născut pe data de 19 ianuarie 1943 la Buzău.

   Ion Nicolescu este un poet imens, chiar dacă nu a pu­bli­cat nimic foarte mulți ani. Între anii 1970 și 1986 a publicat șapte volu­me de versuri și un roman. A mai scris și o piesă de teatru „Ghete și haine“ (1987), căreia   i-a schimbat titlul în „Și totuși Eminescu“, ce s-a jucat pe scena Teatrului Național din Bucu­rești, după revoluție. Ion Nicolescu a făcut senzație printre studenți, la Casa Studenților din București, cu poemele sale revoluționare în stilul curentului american „flower power“, versuri ce au fost puse pe note și interpretate de Nicu Alifantis, Anda Călugăreanu, Dan Tufaru, Florian Pittiș ș.a., dintre  care unul, „Alma Venus“, a devenit imnul tinerei generații.

   Însă el nu era cunoscut numai pentru aceasta. Toată viața a fost un rebel și din această cauză a fost în conflict cu mai marii zilei. Ion Nicolescu nu a fost un om comod pentru nimeni. Nici pentru el. Bizareria lui, boemia prelungită, histrio­nismul său l-au făcut să fie cel mai tânăr pensionar, acest fapt petrecându-se când poetul se afla la vârsta de 25 de ani, când alții nu aveau carte de muncă. Aceste calități actoricești l-au făcut să supraviețuiască, să străbată veacul, în pofida tuturor greutăților pe care le-a îndurat. Chemări și anchetări la securitate, internări în clinici de psihiatrie, dintre care cea mai dură a fost internarea de la Cluj-Napoca. Și cu toate acestea nu s-a potolit. Unele isprăvi ale lui, temerare și aproape sinucigașe pentru acea vreme, astăzi stârnesc zâmbete, cel mult, iro­nice și îngăduitoare. Cri­ti­ca     lite­­rară l-a cam ocolit din motivele invocate mai sus. Asta nu înseamnă că poezia lui nu este foarte valoroasă.

   De regulă, poeții mari sunt apreciați după ce aceștia trec în lumea umbrelor. Nici Ion Nicolescu nu a făcut excepție. După data de 17 februarie 2012, când a trecut la Domnul, Ion Nicolescu s-a bucurat de aprecierile unora care nu l-au cinstit cât a trăit. Sunt foarte multe de spus despre autorul extraordinarului volum „Mioritiada“, din care vă prezint câteva poeme.

 

Domnul de la Marea Neagră

noi nu tratăm teme – noi suntem tratați

cu noaptea divină din munții Carpați

cu cea mai nocturnă mare frumoaso

marea lui Publius Ovidius zis Naso

noi știm să oftăm după soare-n catrene

avem tipărite-n timpane sirene

de sufletul stâncilor noastre pustii

iluzii de valuri albesc elegii

și nici nu s-ar crede trăim din iluzii

le dăm ce-i al nostru omagii aluzii

luați-ne stele și păsări de mare

în slava aripilor voastre ușoare

putem să și râdem dar ce e de râs

în zbuciumul mării în munții de vis

sub noi se sfârșește pământu-n ecou

tristețea e ultimul nostru erou

în ea înnoptează un sfânt vinovat

pe care corăbii pustii îl străbat

la capătul celui mai strâmt continent

un domn stă de vorbă cu marea absent

 

Cântul IV

dacă ești Rembrandt spune că ești Rembrandt

nu sta ascuns într-o cutie gri

vreau să te văd și să bârfesc cu tine

neobrăzarea noastră de-a mai fi

eu sunt Baudelaire și baudelairesque prin lume

oricând îi poate moartea spune vieții veto

suntem atât de singuri cu armata

de stele și păpuși din Rigoletto

suntem frumoși purtăm un sfert de nume

și-un sfert de pâine neagră subsuori

ne întristăm că-i albă Niaga­ra

și prididim s-o astupăm cu flori

nu ți se pare că-i prea mic pământul

pentru atâția munți de mucava

dacă ești Ramses spune că ești Ramses

vreau să îți zic urechilor ceva

 

Cântul IX

mai mori și tu dacă eu mor

mai strânge marmură sub tine

nu fierbe sânge de actor

în eprubete bizantine

și-a ta e țara și cuvântul

tot neamul meu e-n cimitir

pe toți i-a cumpărat pământul

la târgul negru din Izmir

n-am timp să pun o lumânare

la crucea lor de lemn amar

pe care-o rupe vântu-mi pare

că eu sunt vântul și tresar

mai mori și tu când bate vântul

sau măcar taci în preajma mea

e-atât de-ncăpător pământul

dar semne am că nu mă vrea

mă caută un cal prin lume

copitele i s-or fi smult

dac-ați prins voi un cal în spume

să nu mi-l călăriți prea mult

de-aș fi mai mort decât mai viu

îmi voi da sufletul călare

așa cum asfințind târziu

prin mine neamul meu răsare

 

Cântul XIV

aici începe nebunia

și sângele nu mi-l vopsesc

arareori îmi mai dau seama

că mă iubiți și vă iubesc

că lucrurile ca trapezul

din moarte nu se mai întorc

și n-are nici o importanță

că porcul este foarte porc

îngenunchez în fața mării

corăbii cad în orizont

rămâi pe țărm ca o stafie

a creionului meu bont

rămân pe margini ca nisipul

de-atâta mare înjosit

și nu e nici o tragedie

că sunt puțin nefericit

dar mâine iarăși va fi mâine

cu ore doo zeci și patru

și iar mă va lătra un câine

ci eu la dânsul n-o să latru

 

Cântul XIX

miroase-a sarmale peste munții Carpați

miroase de-ți vine să mori

de-ți vine așa să te-ntinzi peste munții Carpați

ca un aer nepieritor

și-ți mai vine să plângi peste munții Carpați

până la ultima picătură

poate că munții aceștia Carpați

sunt sufletul nostru la gură

 

Cântul XXII

ușor cu pianul melinte ușor

că fluer de-ți surp hardughia

pe câmp ia te uită luceferii mor

și noi n-am strâns încă dughia

ia vezi tu de cal poate-l roade zăbala

ca luna e soarele un astru formal

ce mult e de când și pe tine obiala

te-a ros în primul al doilea război mondial

prin piele ne ies statuete de ceară

și nu-s nici arșice și nici lumânări

mă doare de tine pe mine mă doare

dar nu pot să merg pe mai multe cărări

ajunge o cobră și-o zebră și chiar te întreb

n-ai pus tu prea mulți ochelari gloabei sfinte

că prea dă cu oiștea în gardul efeb

și e chiar pian gardul lumii melinte

 

Cântul XXV

țara noastră-i țara noastră

dulce pajiște albastră

aripă sculptată-n dor

de lumina ochilor

dacă-i dor nu-l stingi cu apă

dacă-i timp nu-l poți întrece

dacă-i gând nu-l poți străbate

noi suntem români

noi suntem români ca brazii

noi suntem români ca grâul

noi suntem români ca focul

noi suntem români

țara noastră e a noastră

vârf de jale și de dor

dulce arșiță albastră

ca lumina ochilor

 

Cântul XXVI

țara asta nu e schweitzer și nici stână fără câini

dacă dai în ea cu noaptea la lumină ies români

ies luceferii de ziuă cu făclii de sânge sfânt

ca să nu le calce nimeni de cu seară pe pământ

fruntea noastră ară cerul ca un plug din lemn de fag

și pe dealul veșniciei boii noștri ceru-l trag

noi suntem leagănul lumii noi sămânța de poeți

care nu-i de mântuială dacă vreți dacă nu vreți

trup avem suflet avem trup și suflet noi suntem

nimeni să nu-și taie capul să ne țină la cherem

pare nimeni dar nu-i nimeni e ceva de capul lui

nici n-ai crede că sub haine e chiar pielea omului

și sub piele o sub piele e istorie e lege

ochii văd inima cere nu ne putem înțelege

numai țara ne mângâie numai leagănul de sânge

maica noastră România care râde și când plânge