Poetul Ion Gheorghe este unul dintre marii poeți contemporani. Și nu o spun numai eu din considerente de patriotism local, ci o spun mulți critici literari din perioadele diferite ale creației sale. Ion Gheorghe a fost și este o personalitate controversată în ochii și în mintea unor colegi scriitori. Faptul că nu s-a dezis de doctrina socialistă l-a făcut să fie mai puțin respectat ca poet, opera sa fiind trecută de cele mai multe ori cu vederea.
Se cunoaște faptul că Ion Gheorghe nu este adeptul teoriei potrivit căreia românii se trag din romani și că religia dacilor este mai veche decât cea creștină. Este un adversar redutabil. Are și argumente solide. Aceste idei cuprinde din ce în ce mai multe cercuri, mai mult sau mai puțin academice, din țară și din străinătate, care prezintă argumente științifice, aducând noi dovezi în sprijinul acestei teorii. Este de notorietate faptul că are o impresionantă colecție de statuete și obiecte, cu diferite reprezentații din piatră descoperite și adunate de poet de pe dealurile buzoiene ale Istriței. Cu acestea stă de vorbă și acestea îi spun toate tainele trecutului nostru hiperboreean, cu religia lui Zamolxis cu tot. Dacă părerile criticilor, colegi de generație cu domnia-sa, pot fi tratate ca subiective, iată ce spune un spirit tânăr și inteligent, o personalitate respectată în domeniul literar despre Ion Gheorghe. Este vorba de poetul, eseistul și traducătorul Claudiu Komartin (n. 1983): „Ultimul mare poet șaizecist. Cei care vor să mă contrazică, să citească «Nopți cu lună pe Oceanul Atlantic» (1966), «Vine iarba» (1968) și «Elegii politice» (1980). Îi provoc. Mi se pare rușinos că poezia lui extraordinară (din aceste trei volume) e întru totul ignorată. Chiar și pentru o țară uitucă și necinstită ca România. Nu pot să nu fiu mânios când Premiul Național «Mihai Eminescu» Opera Omnia a fost luat de câțiva poeți care nu au scris nici un singur vers adevărat, iar pe Ion Gheorghe criticii și istoricii literari l-au îngropat de câteva decenii. E aici, e cu noi și la fel sunt cărțile sale”.
Născut la Florica, jud. Buzău la 16 august 1935, ocazie cu care îi spunem un sincer și din inimă „La mulți ani!”, poetul Ion Gheorghe a debutat în marea literatură în anul1957 cu romanul în versuri „Pâine și sare”. Au urmat alte și alte cărți care au certificat marca înregistrată „Ion Gheorghe”, precum: „Cavalerul trac” (1969), „Mai mult ca plânsul” (1970), „Megaliticele” (1972), „Dacia Fëniks” (1978), „Zalmoksiile” (1988), „Cogaioanele – Munții marilor pontifi” (2004). Aceste sunt numai câteva titluri. Opera sa este vastă. Chiar și în ultimii ani a publicat mai multe volume excepționale, două atrăgându-mi atenția: „Concluziile senectuții – Poeme în reportofon” (2010) și „Sutrele țăranului Iancu Arsene” (2010). Pentru rubrica de față am ales câteva poeme din volumele publicate cu foarte mulți ani în urmă. Vă invit să-l citiți și să-l redescoperiți. Veți avea o mare revelație.
Artă poetică și politică
Sunt revoluționari și-au făcut revoluție;
Cucerirea puterii, păstrarea puterii.
Au schimbat toate: ale pământului
și-ale mașinilor – au fost puse-ntr-alte
Deprinderi. E bine, e rău, nu putem
Să cunoaștem. Dar viețile oamenilor,
Se ivesc, ajung în deplină formă a tuturor
Bucuriilor și dezamăgirii,
În datinile și împrejurările ce le-au conceput
Revoluționarii-n putere.
Unii – inspirați devin din viață, alții
Deloc inspirați. Cei puțini, de-al cărora
Cuvânt, țin viețile celor mulți sunt și ei
Artizani. Poeți de duzină sau unici
Dătători de direcții. Mari stiliști ai politicii
și strategiei în idei și fapte.
Eu nu-i judec în nici-un fel. Comentez
Înfăptuirile. Platon suferă destul în Republica
Lui. Istoria nu – o nimic precum se zice că va fi,
Nu-i nici ceea ce-ar fi fost să fie de era
Cutare și nu era cutare fapt sau om;
Istoria-i ceea ce vrea ea să fie. Cum aș putea
Eu să le spun c-ar fi fost mai bună lucrarea
Asta și nu alta în care trăim și ne zbatem –
Să fim, să confirmăm teoria, să dăm ființă
Unei teze care n-are alt drept, decât
Al puterii ce i-o dau cei mai mulți.
Clarvăzător în fapte și-n legile vieții
Ziditor de uzine și magistrale,
Mișcând utilajele și mașinile cele mai noi,
Stăpânind subtilitățile și profunzimile
Vizionare-ale tehnicii – poate să fie!
Dar în poezia lui pot să bat clopotele, harpe vechi
și tot felul de instrumente dogite.
Poezie revoluționară fac, eu, carele sunt
Cel mai nepriceput în practica revoluției.
Tehnică poetică pe măsura realității și-a
Viitorului, eu inventez, eu aplic. Eu,
Carele sunt mult supărat și dat la o parte;
Arta poetică se deprinde să fie uitată
Poezia este întotdeauna altceva
Decât se învață a fi îndeobște –
Poezia-i ca istoria. Istoria-i ca poezia.
Nu există modele de urmat.
(din vol. „Elegii politice” – 1980)
Tot mai des visez pământul
Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;
trag plasele fire și rădăcini de ierburi oceanice
de parcă apa a luat carele cu otava cosită.
În iulie am fugit din Copenhaga, spre satele lor,
am rămas pe malul câmpului și-am plâns după voi,
acasă mă scăldam ca păsările-n iarba de grâu,
și-adormeam în spicele pline de lapte.
În Danemarca n-am văzut drumuri de țărână
și-acest lucru l-aș fi dus în brațe pân-acasă…
și acum, în Oceanul Atlantic visez pământul cu nefericirile lui.
Azi-noapte se făcea că lucrez într-o fermă străină,
numai pătule de porumb și hambare de grâu peste tot;
număram vârstele pe grăunțe de știuleți și de spice;
cele triste cu boabe de porumb, cele albe cu sămânța de pâine;
în loc de bani aveam boabe de porumb în buzunare;
la casa cinematografului dădeam câte două, trei boabe de grâu,
la baruri dădeam două căciuli de porumb, să danseze femeile;
se putea turna în părul lor semănătură de secară și alte semințe.
Prețurile pe lume se vădeau în peste tot în semințe și boabe;
cumpărai o cameră de hotel cu cincizeci de boabe pe oră,
cu-o sută de boabe îți alegeai o femeie-mbătată…
Deodată a venit un vânt să dărâme pătulele;
valuri de grăunțe și boabe-au început să se ridice pe lume
oamenii săreau și se sprijineau cu barajele,
morile de vânt se mișcau lovite de semințe în aripi,
elicele morilor de apă și scocurile se rupeau de porumb…
Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui;
se făcea că se pornise și apa pe sub noi;
din loc în loc se vădea că sunt amfore-ngropate
să cumpănească trecerea și-ntoarcerea lumii și –
acestea-și rătăciseră orgoliile de ploaie și umezeală
încât ogoarele se preschimbaseră în lacuri,
și toți țăranii au sărit să sape șanțuri și-apeducte;
astfel apele se linișteau, amforele-și câștigau crugul orar
și tot tractoarele ieșeau să pună capăt stihiilor.
Tot mai des visez pământul cu nefericirile lui…
Pe deasupra trecea pasărea de curând înviată;
ducea un pește-n plisc, și-l arunca-n pământ
și dintr-o dată oamenii se scăldau în sânge de pește,
dormeau pe mătase de carne de pește;
la baruri femeile se dezbrăcau câte patru pentru un hering;
o sticlă de gin scoțian se cumpăra pe un pește de munte;
o hidrocentrală se cumpăra cu două coșuri de crap,
harta astronomică de construire a unei rafinării de petrol
se putea cumpăra cu o căruță de pește din lacul Suhaia.
Am smuls, am stârpit, am tăiat sălciile și răchitele
e bine c-avem vapoare de pescuit și iarăși e bine
să nu spargem toate lacurile de pe malul stâng;
oamenii pleacă din țări și li se-mprăștie casele,
de mare nevoie iese omul pe mare și-și părăsește copiii,
multă bucurie când pleci dar și multă, multă tristețe,
tot mai mulți muncitori pleacă de la casele și patriile lor
Il tutto mondo è una paese…
Dar vreau să mor ca un câine cu botul pe pragul de-acasă.
(din vol. „Nopți cu lună pe Atlantic” – 1966)
Crucea de fag
Pe marea cruce de fag
l-au răstignit pe iobag;
un snop de grâu
i-au legat la brâu
să nu i se vadă
lucrurile prin care face de sine dovadă;
l-au legat de subsuori
c-o frânghie petrecută de câte trei ori:
capul i l-au înțepenit
în coroană de fier înroșit.
Pe cât suferă și pătimește
de la piept în jos e pește:
borul ascuțit, de plătică
s-a-nfipt sub lingurică,
e gras animalul și urât –
legat sub branhii, ca porcul de gât;
numai coada se sfârșește frumos
cu gleznele lui Isus Hristos.
Îmbrățișând crucea și picioarele
au îngenuncheat bocitoarele:
a mai bătrână
plouă cu ochiul drept în țărână,
iar cu stângul, pe cruce
de nu mai știe soarele cum s-o usuce.
A mai jună
nu plânge nici pe cruce nici pe țărână –
i s-a pocit fața de zână.
Ea-și ține stânga pe sân
unde se vede mărul cel bun;
cât dreapta bolnavă și scurtă
o mușcă cu degetele de burtă.
Dar în loc să se vadă pruncul
unde-i este lui adâncul,
fătul se uită frumos și nezăticnit
de sub talpa celui răstignit.
Adame, Adame,
na la mama că ți-e foame…
dar Adam cel mut
iese din lemnul crucii până la gât
și se miră trist
sub coada de pește a lui Hrist:
cu capul rotund și alb ca o ceapă
încearcă și el să priceapă –
ce-aude din jos și din sus, dinapoi și dinainte;
Plânsul Plânsului, Plânsul Părinte
Hohotindu-ne de la sorginte.
(din vol. „Mai mult ca plânsul” – Icoane pe sticlă – 1970)
Acolo șezum…
La izvoarele Styxului spală mama și plânge;
pe două pietre, albia de scăldat grâul,
mocirla de pleavă și mălură încearcă să țină lotca,
rațele se mușcă una pe alta alegând ce mai e de mâncare:
neghina, boabele de măzăriche și grâul
ce nu s-a mai putut lupta cu apa.
Roșu, ca picioarele de lebădă
grâul e uscat în pielea goală pe rogojină,
ca un mort frumos, acoperit cu pânza de lacrimi;
î se zbicește mustața de haiduc;
îl duc țăranii în racla de sticlă a silozului
sau îl lasă pe câmp, ca pe-un cal la păscut;
ceea ce scapă de șoareci și păsări
se-ntoarce-acasă de zece ori înmulțit.
N-are timp să-și mai tragă sufletul pe-o lespede,
în aceeași albie spală mama purceii și oile,
apoi o stropește cu zeamă de piatră vânătă
și-n fiecare sâmbătă pune căldarea cu apă pe foc
fierbe o strachină de cenușă de floarea-soarelui
și când se dă clopotul bisericii peste cap
schelălăind cu piciorul rupt
și omorât de furcile țăranilor
stăm pe mal ca ulcioarele frecate cu nisip.
Aceste lucruri îmi pare că nu se mai întâmplă;
la izvoarele Styxului e casa de nașteri a satului;
după femei zvârle cineva bolovani
le lovește în mijloc și le face să umble în patru labe;
mama le ridică pe lespezile de piatră de var;
două nopți urlă în fața cișmelei;
prind în brațe magaziile cu porumb.
Nu ne luați pâinea, urlă către cine știu ele.
Bărbații se ascund pe după burțile cailor,
răstoarnă mesele la-ntrunire și fug prin pădure,
dimineața le cere cineva iertare
și e trimis în altă parte să muncească;
mama azvârle în ape căldarea legată
le spală oasele învinețite, în albia dispensarului,
și-a doua zi încep să se nască frații mei
lovind-o pe mama cu călcâiele gata bătute…
Unii vor fi mai fericiți decât mine;
la căpătâiul altora n-au mai venit ursitorile
de durerea pământului și-a pâinii țăranului;
toți sunt frații mei de scăldătoare
dar numai eu m-am prins de funiile părului,
de hârzobul țărăncii
și-am ieșit pe lume din ape –
de departe, de mii de ani cântând
pe fluierul de os al țăranului omorât de muncă.
Vor fi copiii harnici, aducându-și aminte de părinți;
o țărancă tânără și nepricepută a fost mama,
plângând a-nvățat să spele primul copil;
ce-a fost mai greu a deprins cu mine –
cel puțin atâta lucru datorăm unul altuia…
Ei stau pe maluri la izvoarele Styxului,
mai departe lotca sparge apa de drum –
și-acolo șezum și plânsem.
(din vol. „Vine iarba” – 1968)