Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – George Topîrceanu

Era fiul cojocarului Gheorghe Topîrceanu şi al ţesătoarei de covoare Paraschiva, ambii părinţi fiind de prin părţile Sibiului. Fiul lor, George, s-a născut la data de 20 martie 1886 în Bucureşti.

În istoria literaturii române a rămas cunoscut ca poet, prozator, memorialist şi publicist. Şcoala primară o începe la Bucureşti şi o continuă pe valea Topologului, în Argeş, unde familia se mută pentru o vreme. Îşi continuă studiile la liceele Matei Basarab şi Sf. Sava. După absolvirea liceului (în 1906) devine funcţionar la Casa Bisericii, apoi profesor suplinitor. Se înscrie la Facultatea de Drept pe care o părăseşte pentru cea de Litere, însă nu termină studiile.

Debutul literar are loc la vârsta de 19 ani în revista umoristică „Belgia Orientului”, sub pseudonimul G. Top. Publică în mai multe reviste literare. În „Viaţa românească” din 1908 îi apare „Răspunsul micilor funcţionari”, o parodie la „Caleidoscopul lui A. Mirea”, care îi aduce o anumită notorietate. Acest lucru îl face pe Garabet Ibrăileanu, cu care are o intensă corespondenţă, să-l cheme la Iaşi, oferindu-i funcţia de subsecretar de redacţie la „Viaţa românească”.

După stabilirea la Iaşi George Topîrceanu părăseşte faza creaţiei adolescentine. Cunoaş­te şi colaborează cu mai mulţi scriitori de frunte, precum Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Tudor Arghezi, Mihai Codreanu, Hortensia Papadat-Bengescu, care polemizează cu gruparea sămănătoristă a lui Nicolae Iorga şi cu cea modernistă a lui Eugen Lovinescu. Începe să parodieze pe mai mulţi autori, parodii ce vor fi incluse în volumul „Parodii originale”. Tot în acest an de debut editorial, 1916, îi mai apare volumul „Balade vesele”.

Încearcă să-şi termine studiile de filozofie, dar este mobilizat, fiind trimis pe frontul din Bulgaria unde, la puţin timp, cade prizonier la Turtucaia. Rămâne captiv până în anul 1918. Experienţa aceasta este valorificată în câteva proze. După ce este demobilizat se întoarce la Iaşi şi scoate, împreună cu Sadoveanu, revista „Însemnări literare” până când reapare, „Viaţa românească” (1920), unde va ocupa funcţia de prim-redactor.

Publică mai multe volume-, „Balade vesele şi triste”, „Migdale amare”, „Scrisori fără adresă” şi „Pirin – Planina“, care se bucură de succes de presă şi public, fapt ce-i conferă Premiul Naţional de Poezie pe anul 1926. Cu toate că se îmbolnăveşte grav, nu abandonează activitatea literară. Continuă să scrie, iar unele creaţii rămân neterminate, cum este cazul cu romanul satiric „Minunile Sfîntului Sisoe”, ce va fi publicat postum, în anul 1938.

Pentru meritele sale, în anul 1936 este ales membru corespondent al Academiei Române. George Topîrceanu se va stinge din viaţă pe data de 7 mai 1937 la Iaşi, chiar dacă a urmat tratamente la un sanatoriu din Viena. Este înmormântat în cimitirul Eternitatea.

Despre modul în care era receptat de public ne lasă o mărturie scriitorul Demostene Botez: „Dacă la vreo şezătoare literară apărea pe scenă Topîrceanu, sala izbucnea spontan în aplauze. Dar nu în aplauze reci, care manifestă o admiraţie cerebrală, ci un joc zglobiu al mâinilor, mărturie de mulţumire şi plăcere…”. Să-i recitim versurile ironice, optimiste, vesele şi triste, dar pline de lirism cu bucurie şi cu credinţa că avem în faţă versurile unui poet autentic şi valoros.