Din vestul țării vine scriitorul pe care vi-l propun astăzi spre lectură. Este pseudonimul literar a lui Gheorghe Galetar ce s-a născut pe data de 8 septembrie 1947 în localitatea Cenad, jud. Timiș. Școala generală a urmat-o în localitatea natală, iar Liceul Teoretic în Sânicolau Mare, pentru ca studiile superioare ale Facultății de Filologie (secția română -franceză) a Universității din Timișoara să le absolve în anul 1972.
Activează ca profesor de limba română și limba franceză în localitățile Igriș (1972-1992) și în Dudeștii Noi (1992-2013), ambele din Timiș. A debutat în anul 1969 în România literară, debut girat de marele poet buzoian Ion Caraion. De-a lungul anilor a avut apariții (și mai are) în prestigioase reviste literare: Luceafărul, Amfiteatru, Viața Românească, Orizont, Familia, Tomis, Poesis, Sud și multe altele. Primul volum de autor publicat a fost „Inefabila ninsoare” (versuri, 1981), după ce, în anul 1974, a fost inclus în volumul colectiv „Popas între poeții tineri”. Au urmat alte și alte volume de versuri, proză scurtă, poezii pentru copii și romane. Activitatea literară a lui Geo Galetaru a fost recompensată cu numeroase premii, precum Premiul Festivalului de poezie „Lucian Blaga” și al Casei de cultură „Lucian Blaga” din Sebeș (1994), Premiul Bibliotecii Județene Alba la Festivalul internațional „Lucian Blaga” (2004) și Premiul revistei „Sud” la Concursul Național de Creație Literară „Vasile Voiculescu”, Secțiunea Proză, Buzău (2005). În anul 2011 a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, filiala Arad.
Despre scriitorul Geo Galetaru am reținut părerea lui Eugen Evu exprimată în volumul „Despărțiri de plural sau ieșiri din sistem” apărut în anul 2010: „Un poet serios, grav, al registrului în fond imnic, atent foarte cu Sinele (insinuat), cu un gust ultrafin al cuvântului esențialmente reaflat poetic, din latenta sursă a scânteierilor logosului, cel accesibil prin autoinducție regresivă și patos re-sacralizant. Retrospecțiile lirice ale lui Geo Galetaru sunt de fapt introspecții ale Ființei”. Versurile pe care vi le propun fac parte din volumul „Alfabetul de piatră” apărut la Editura Eurostampa, 2017.
Nici nu mai știm
trăim sub asediul exigențelor
aia e bună
cealaltă nu
unghiile tăiate
cromozomii și enzimele vorbesc limba universală
a digestiei fără probleme
privirea inventează zilnic decoruri ontologice
ne vedem din ce în ce mai des
pe banchize improvizate
în centrul piețelor de desfacere a
sentimentelor
mărșăluim mărșăluim
nici nu mai știm
în ce parte e inima
câte degete are moartea
la mâna dreaptă
Nu se cuvine
lucrurile se așează
firesc
le împingi într-un colț de umbră
și ele vorbesc
am pus o cărămidă
peste altă
cărămidă
și zidul a crescut în mine
până la un cer invizibil
acolo se ajunge
mai rar
îți trebuie o scară sau
un salt mortal
nu se cuvine
să atingem steaua
cu mâna
din când în când
ea se scutură
singură
De fiecare dată
am căutat
o viață întreagă
acel sunet
care te duce
departe de țărmul interzis
am făcut apologia
mărăcinilor
a gesturilor radicale
care scot lumea
pe străzi
și clintesc
măcar cu un centimetru
inerțiile
erorile
mersul pe coate
dar
de fiecare dată
îmi apărea în față
pasărea
cu ochii scoși
dansând
pe o sârmă
invizibilă
Ultimul surâs
o ceașcă de ceai
un decor liliputan
hai minte-mă frumos
afară sunt berze
copii în pantaloni scurți
înnoadă viitorul
pe la colțuri
de-aici nu se vede nimic
amanetăm
ultimul surâs
Cândva
n-am știut
că timpul stă în loc
și ochiul fiarei sfâșie
epiderma invincibilă
n-am știut
cifrul căderii în gol
când nu există speranță
ci doar o angoasă glazurată
ca fructele ultimei ierni
copiii
cu zurgălăi la picioare
împing un cadavru nevăzut
pe străzile pavate cu flori
cândva
vom escalada pereții din vis
căutând
sincopa care ne unește
Va fi un timp
când
pentru cineva va fi un timp
o scriere pe apa cea neagră
semințele trufașe vor învinge
vor învinge
amin și ce-a mai rămas
fi-va aceasta casa împăratului
noi punem talpă lângă talpă
cer lângă cer
dar
pentru cineva va fi un timp
lumina știe lumina știe
va fi un pământ care se va întoarce
Închid ochii
închid ochii și lumea trece
peste un prag de cerneală
aici e zodia brândușei însingurate
aici auzim din când în când
vuietul apelor din altă memorie
privesc prin ochii celui plecat
spre orizontul care e o linie subțire
între viață și viață
închid ochii și cineva nevăzut
pășește în camere goale
așa cum iedera nopții se culcă
în umbra mea timpurie
închid ochii și-mi zic fără sfială
aceasta e lumea acesta e locul
din care vor zbura cândva
toate vedeniile tale fericite
Și tăcerea aceea
am întins mâinile
cineva stătea pe un nor albastru
și făcea semne
drumul se pregătea de înserare
plecările erau subțiri ca aripa păsării
am întins mâinile
adierea era un surâs de niciunde
doar eu și lumina
și tăcerea aceea
deasupra
Creștere
am luat o silabă de mână
am dus-o la grădiniță la școală
acum a crescut mare
a devenit un cuvânt
pe care nu-l înțeleg