Ialomițeanul F. M. Ciocea, așa cum își semnează cărțile sau aparițiile în presa literară, s-a născut la 11 iunie 1957 în satul Retezatu, comuna Stelnica. Studiile gimnaziale le-a absolvit în localitatea natală. La Slobozia a urmat cursurile Liceului industrial de chimie, iar la Constanța Institutul de Marină „Mircea cel Bătrân“.
Timp de 11 ani a cutreierat mările și oceanele lumii, fiind îmbarcat pe vase ale Flotei de Pescuit Oceanic Tulcea până când aceasta a fost „păpată“ de rechinii de apă dulce. După „debarcare“, s-a apucat de agricultură, fiind fermier în saltul Maltezi, comuna Stelnica, și de literatură. Nu știu care din ocupațiile actuale îi aduce mai multe beneficii, dar știu că amândouă îi provoacă multe satisfacții. În literatură a debutat în anul 2002 cu volumul de versuri „nemaipomenitele isprăvi ale lui florin ciocea la capul bunei speranțe“.
Au mai urmat alte zece volume de versuri, proză scurtă, un roman („Manual de fenomenologie“, 2014) și un jurnal („Pescar pe oceanele lumii“, 2015). Dacă ar fi să analizăm cărțile pe care le-a publicat F.M. Ciocea, vom observa numai din titluri că scriitorul pare pus pe șotii, ironia și umorul fiind o prezență constantă. Iată câteva titluri: „Concubinajul perpetuu dintre Diavol și Om, sau scurtă disertație despre Iad, Rai și Raiad“ (proză scurtă, 2007), „Studiu sociologic despre anxietățile limbricilor împăiați“ (poezie și proză scurtă, 2010) și „Mic tratat filozofic despre îngeri, tractoriști și femei nebune“ (versuri, 2016).
F. M. Ciocea este prezent în revistele literare, mai ales în cele din sud-estul țării: Helis, Spații culturale, Bucureștiul literar și artistic, Tomis, Oglinda literară etc. După cum veți observa poeziile lui Florin M. Ciocea nu au titluri decât în foarte rare cazuri, el preferând să le dateze. Acest lucru nu-i diminuează cu nimic din valoarea artistică. Citiți și vă veți convinge.
‑Mă plimb prin lumea asta ca printr-un muzeu
‑În care trebuie să plătesc cu o fărâmă din viața mea ca să exist.
Plătești și exiști!
‑Scrie pe ușa din sala dragostei,
‑Unde dragostea a fost condensată
‑Într-un mic cub transparent;
‑Îl atingi discret și deodată
‑Iluzia fericirii îți inundă creierul.
‑Apoi treci în sala războaielor,
‑Unde entuziaștii nativi rămân captivi pentru totdeauna,
‑Dar și în sala patimilor este mare înghesuială,
Fiindcă, dacă ai noroc,
‑O mașină de cântărit suferințele
‑Îți lipește de corp câteva stigmate,
‑Care te vor face erou când pășești debusolat
În sala aplauzelor frenetice,
De unde poți ieși,
Ori nebun cu acte,
Ori înțelept veritabil.
‑Mie îmi place să stau în anticamera muzeului
‑și să privesc fețele celor care intră și ies
‑Din această venerabilă instituție.
Dar nimeni,
‑Nimeni nu este imun la efectul dioramelor animate,
‑Efectul muzeului atotputernic,
‑Dintr-un motiv foarte simplu:
Aici ne-am născut,
‑Iar viețile noastre ilustrează impecabil
‑Temele efemere din spațiul expozițional.
20.12.2015
‑Temeți-vă de femeile îndrăgostite!
‑Egoismul dragostei le adoarme percepțiile,
‑Astfel încât lumea se poate nărui în jurul lor fără să observe,
‑Chiar și stelele devin simple umbre,
‑Reflectate în ochii subiectului adorat.
‑Temeți-vă de femeile îndrăgostite!
‑Pot dărâma imperii cu un singur gest,
‑Sau le pot ridica în aurora limpede a unui surâs.
‑Dacă priviți o femeie îndrăgostită în ochi
‑O să vedeți universul rotindu-se haotic,
‑și galaxiile pulsând în ritmul respirației ei.
‑Dacă o strigați, nu va răspunde;
‑Femeia îndrăgostită nu mai este locuită de ea…
‑În sufletul ei trăiește o fiară ciudată,
Pătimașă și surdă,
Care devorează uneori
Cadavrul propriei iubiri.
‑De aceea femeile îndrăgostite
‑Se înscriu numai în partidele de opoziție,
‑Iar discursul lor nu poate fi înțeles
‑Decât de suratele care iubesc același bărbat.
‑Temeți-vă, deci, de femeile îndrăgostite!
‑Când intrați mai târziu în viețile lor
‑O să observați că uneori vă privesc
Ca și cum ați fi altcineva.
12.02.2016
‑În zilele frumoase, câteodată,
‑Ne locuiește tristețea, asemeni luminii care doarme
‑În palmele vidului nemărginit;
‑Mă întreb atunci ce este viața ?
‑Și privesc un melc târându-se chinuit în praful drumului.
Probabil vântul solar,
‑Rătăcit printr-un ciudat continent de tristețe
‑Scaldă Pământul cu undele-i reci,
‑Iar sufletul meu vibrează în ritmul acesta dureros și străin,
‑Totuși, ce este viața?
‑Îmi bântuie creierul gândul obsedant.
Acum sunt bătrân,
și în această zi tristă,
‑Privind împăcat DINCOLO,
‑Aud ecoul existențelor celor care au fost
‑și murmurul hipnotic adormind spiritul
‑Din care materia prinde viață;
‑Dar aceasta este adevărata viață?
08.04.2016
O iubesc mult pe Lola
și ea mă iubește pe mine,
‑Dar ne culcăm fiecare cu altcineva…
Așa e viața:
‑Deseori perechile potrivite nu se întâlnesc niciodată…
‑Dar Lola mă iubește cu pasiune,
Iar energia din visele ei
‑Aprinde în fiecare noapte luminile
Din orașele provinciale.
O iubesc mult pe Lola,
‑și, poate, când femeile îmi zâmbesc pe stradă,
De fapt ea îmi zâmbește.
‑Lola există în nopțile însingurate ale oricărui bărbat,
Lola se naște perpetuu,
‑Din cenușa existențelor anoste
‑și eu ard pe același altar, până când,
‑Topindu-mă în surâsul unei femei anonime,
Voi ști că este Lola mea!
13.04 2016
‑Omul care vindecă melancolia din sufletele voastre
‑Se naște din visele triste pe care le-ați uitat.
El nu are chip;
‑Vine noaptea ca o ploaie de vară,
‑Iar a doua zi bucuria vă coboară în inima
‑Cu primele raze ale soarelui colorând universul.
‑Omul care vindecă disperarea nu are trup;
‑Îi vei simți sărutul rece pe frunte
‑și o explozie de lumină în creierul obosit.
‑Oamenii care vindecă dragostea nu există;
‑Cine ar putea stăvili fluviul impetuos,
Care, izvorând din ochii tăi
Poartă spre oceanele lumii
‑Primăverile minunate pe care le-ai trăit.
04.01.2017
‑Am văzut femei frumoase dar nu femeia…
‑O caut în fluviul impetuos al străzii,
‑O caut în privirile voastre
și nu o simt;
‑Femeia inimii tale se naște o singură dată
‑În marasmul dezlănțuit al existențelor,
Obosit, terifiant.
Dacă o recunoști, iubește-o!
E atât de plăcut să arzi
În lumina dulce a ochilor ei.
29.11.2016
‑Poeții care beau pe câmpiile selenare
‑Sunt niște însingurați care își înalță poduri
Din însingurarea lor
‑Spre luminile fericite ale Căii Lactee.
‑Poeții care beau aici, în țărâna pământului,
‑Sunt doar cavaleri ai tristeții
‑Încercând în zadar să depășească
‑Meridianele reci ale solitudinii.
‑Poeții care beau, de fapt își rescriu destinul
‑În spațiul halucinant,
‑Distilat prin lentila esențelor tari…
‑Dacă-i strigați, nu vor răspunde;
‑Din când în când o pasăre uriașă,
Cu aripile întunecate,
‑Se hrănește cu trupurile lor,
‑Dar sufletele poeților care beau,
‑Luminează nopțile noastre triste până când
‑Răsare soarele și se topește în lumina lui.