Florin Dochia a terminat liceul „Ilie Pintilie” din Câmpina, apoi o şcoală de Arhitectură şi Construcţii, secţia instalaţii electrice. A avut o tentativă de admitere la Facultatea de Psihologie, dar a picat. Mai târziu a urmat Facultatea de Ziaristică, pe care a terminat-o în anul 1980. Pasiunea pentru literatură a deprins-o din familie, unde se citea foarte mult. Din anul 1968 datează primele încercări literare, anul când a început să publice poezie, proză, teatru în diferite reviste de profil. Debutul editorial se produce destul de târziu, în anul 2003, cu volumul de poezie „Geometria singurătăţii”, la insistenţele criticului Constantin Trandafir.
Acest volum va primi premiul „Opera prima” al Festivalului Internaţional „Nichita Stănescu”, ediţia 2004. Odată tipărit, volumul de debut se pare că l-a descătuşat pe Florin Dochia. Tot în 2003 mai publică volumul „Grădina de hârtie” (poezie), după care au urmat: „Conserva de fluturi” (poezie, 2004), „Puterea lui Don Quijote” (interviuri, 2006), „33 – piatră, pasăre, duh” (poezie, 2007), „Şarpele dezaripat” (poezie, 2008), „Cântec pentru ştergerea umbrei” (poezie, 2010), „Elegii de pe strada mea” (poezie, 2011), „Prins în lumea cuvintelor 1 (eseuri, 2012), „Stare de lectură” (cronici literare, 2013), „Prins în lumea cuvintelor 2” (eseuri, 2013), „Elegiile căderii” (poezie, 2014), „Orb pe mare” (poezie, 2014) şi „Ferestre spre curtea interioară“ (poezie, 2015). Florin Dochia este şi un neobosit animator cultural.
Este iniţiatorul seriei noi a publicaţiei „Revista Nouă”, cea la care a fost director încă de la apariţie în anul 1887 B.P. Hasdeu, fiind redactor-şef, între anii 2004-2014, şi al revistei „Urmuz”. Creaţiile sale au fost publicate în numeroase reviste literare din ţară şi a fost recompensat cu nenumărate premii. Recunoaşterea supremă este aceea că a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România, Filiala Bucureşti.
Despre poezia lui Florin Dochia am reţinut câteva cuvinte scrise de Constantin Trandafir în prefaţa volumului „Elegiile căderii” : „În sens modern, recuperator, întreaga poezie a lui Florin Dochia de până acum este una elegiacă. Un amestec de romantism, expresionism şi suprarealism, care încearcă intens cote şi mai noi, adesea, mai ales în ultima vreme, tentat de ţărmurile Eladei”. Poemele prezentate fac parte din volumul „Orb pe mare”.
1.
alergam în neştire de la orizont la orizont
mereu în direcţii opuse
orice oprire era o moarte
şi eu am murit de nenumărate ori
ieri am atins un orizont cu privirea:
dormeai acolo, prinţesă, în umbră,
pântecul tău se ridica şi cobora
în ritmul respiraţiei zorilor,
lumina răsărea de după sânii tăi
cum soarele de după dealuri
la marginea mării,
la marginea pădurii
oasele ni se odihneau împletite în cărnuri
cum în trestiile din delta mekongului
dorm gloanţele războiului vietnamez
alergam nebun între orizonturi
căutându-te înainte de a te inventa,
înainte de a te iubi fără speranţă.
3.
am ascuns nostalgia sub pernă
ca o armă de rezervă.
încep să fac istoria neantului.
4.
a dat buzna pe strada mea singurătatea
la braţ cu una dintre micile tristeţi sfâşietoare,
tocmai cu acea care mă trezeşte mereu
înainte de răsăritul soarelui
şi-mi taie cu un bisturiu albastru privirea
astfel, strada e pustie,
nici moartea nu mai face vizite la domiciliu
trebuie s-o caut prin cotloanele
unei vieţi nesăbuite
şi să mă programez din timp,
să mă feresc ca de dracul de haznaua trecutului
ca să nu mi se-mpută hainele de carnaval
îmbrăcate în secolele trecute
de dragul prinţesei care tot întârzie,
să nu mi se spele mapca bucuriei de pe chip
şi să se vadă rânjetul deşertăciunii
şi al aşteptării acelei paşnice dezmierdări
care nu va veni niciodată.
6.
merg în fiecare zi la şcoala tristeţii,
am cursuri între duşul matinal şi micul dejun,
apoi fac practică până pe înserat,
măsurând singurătatea pas cu pas,
însoţit de fantasmele nopţii
şi de absenţa ta.
de la tine am învăţat cele mai bune metode
de a copia măştile bunelor maniere
şi a le desena pe chipul destinat
relaţiilor publice.
pielea ta ca o rugăciune la poarta infernului,
sânul tău ca botul iedului pierdut de
înţeleptul solomon în pustie,
ochii tăi ca mările sudului în furtuni,
inima ta – iepure adormit în tufişuri,
dezmierd întrupat – mâinile tale albe
– iată cum te-am închipuit din cioburile
unei oglinzi pe care o voi sparge curând,
când soarele visului meu va apune.
18.
apăruse un înger întunecat
şi te purta pe braţe,
te purta în privire,
te purta cu vorba,
doar-doar te va convinge să fii.
eram deja la prima revedere
după o furtună apocaliptică.
ai vrut să adunăm mere
şi am adunat,
ai vrut să vânăm fluturi
şi am vânat,
ai vrut să pescuim peştişorul de aur
şi el s-a prins în plasele noastre.
plecarea ta s-a petrecut cu toată discreţia:
am un coş cu mere,
am un zbor de fluturi,
am peştişorul de aur
în care te-ai refugiat.
31.
nebun, poet, îndrăgostit –
spune, bătrâne will, ce sunt?
e strada moartă azi,
în mintea mea se zbate un urlet
smuls dintr-un sărut cu ochii închişi
al rătăcitei fete,
nesăbuită-n larg privind
cum vine un catarg lipsit de umbră
şi de albatros.
e strada azi pustie şi murdară,
sunt dispăruţi chefliii care-aseară,
în plin dezmăţ şi cântec de ocară,
au şters de lacrimi chipul tău de ceară
şi mi-au lăsat uitarea ca povară.
spune, bătrâne will,
cum de se-ntorc la mine-n zori
corăbii scufundate,
femei de mult plecate-n nopţi eterne,
imagini transparente din oglinzi –
la târgul de fantasme, bătrâne will,
mă cumperi sau mă vinzi?
39.
suntem două ţărmuri vorbitoare –
între noi arhipelaguri şi mări întinse
de sare lichidă, prinzi valul cu buzele şi-n ele
se aprind focuri albe fără flacără,
fără tăciuni cu care să porneşti o revoltă.
sunt prea multe măşti şi prea puţine chipuri,
cu tălpile goale ne împreunăm drumurile
la răspântii şi deschidem orizontul
pentru animalele mici
şi pentru marile păsări răpitoare
pe care le va îndestula ficatul nostru
şi inima noastră, şi inima inimii noastre,
din veac în alt veac, însângerându-se.
suntem două întrebări nerostite
la care se grăbesc să răspundă
toţi aleşii poporului
căţăraţi pe socluri de marmură
din care iubirea a fugit cu totul.
suntem absenţa elocventă a cuvântului
care se naşte pe sine precum
şarpele uroboros.