Şlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Flavia Adam

S-a născut la data de 27 decembrie 1982, la Târgu Mureş, poeta Flavia Armina Adam, aşa cum mai semnează unele creaţii. Aceasta a absolvit Liceul Pedagogic din Târgu Mureş şi Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea Pedagogia învăţământului şcolar şi preşcolar.

A început să scrie de la 15 ani, iar peste trei ani obţine primul succes: locul II la Festivalul Naţional de Poezie „Zilele sărbătorilor de primăvară pentru copii”. După o pauză de zece ani, când îşi desă­vârşeşte studiile, revine la pasiunea sa şi publică versuri în revistele Luceafărul de dimineaţă, România literară, Apostrof, Oglinda literară, Târnava, Poezia, 13 Plus, Acolada ş.a. Editorial debutează în anul 2013 cu volumul de versuri „Tăcerile dintre cuvinte”. Au urmat „Pierduţi prin toamnele iubirii” (versuri, 2014, la Editura Editgraph din Buzău), „În amiaza

cuvintelor” (versuri, 2014), „In­stan­tanee din ultima moarte” (versuri, 2015), „Pumnul din vid” (versuri, 2015, la Editura Rafet din Rm. Sărat, distinsă cu Premiul „Alexandru Sihleanu” la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, 2015), „Femeia de nisip” (versuri, 2015) şi „Raiul de urgenţă” (versuri, 2017).

Ca premii, mai are în palmares Marele premiu la Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” de la Mizil. Mai are în pregătire alte volume de versuri, dar şi un volum pentru copii, tot de versuri. Despre poeta Flavia Adam, în plină expansiune publicistică, Horia Gârbea scria: „O poezie de dragoste care oscilează între introspecţie, cu meditaţii melancolice, şi jubilaţie potenţată de spiritul ludic pe care Flavia Adam îl găseşte adesea”.

Versurile următoare sper să vă convingă că avem de-a face cu o poetă cu certe calităţi şi că cei care i-au acordat şi-i vor mai acorda distincţii nu s-au înşelat; de aceea v-o propun spre lectură.

sub caişi timpul e-o minge

a trecut vremea caişilor,

nu mai sunt flori de pus la ureche

să îmi şoptească răni despre mine,

retrăiesc scena pisicii încremenite pe-acoperiş –

n-am cum să nu visez

că poate într-o altă viaţă am fost şi eu o felină,

că timpul e o minge pe care

copilăroşi o rostogolim de la unul la altul,

în mine e cald şi e miros de vin fiert,

dincolo de ferestre, atât de tandru şi viu

caişii îşi acoperă goliciunea cu plase de brumă –

pe ramuri câteva ciori ciugulesc fără pic de ruşine

secunde.

gadget

partea cea mai frumoasă e că

tu mă iubeşti şi sâmbăta dimineaţa

când mă trezesc şi încă n-am apucat

să-mi exersez tehnicile de camuflare

că vii prin spatele meu

în timp ce spăl tone de vase

şi mă săruţi ştiind

că am mâinile ocupate

că nu voi striga

„te rog,

nu în faţa copiilor!”

pentru că ei oricum

nu ne văd

şi nu ne aud

când manevrează

aproape hipnotic

ultimul gadget

opac

în definitiv

ce rămâne din noi

aerul sfărâmat

certitudinea pietrei

o iarnă

conjugată la întâmplare

reflexul de înghiţire

în gol

întinderea apei

pe

verticală

geamul acesta

cu găuri cât pumnul

de care păsări opace

îşi izbesc tot mai des

şi mai crunt

ţestele

foarfecele

există lucruri mai tulburi decât

însăşi moartea:

aerul acesta subţire,

de pipăit cu ambele mâini.

invaziile extraterestre,

despre care

cei mai mulţi oameni spun

că nu vor veni.

faptul că poţi tăia cu foarfecele

câteva sute de lei,

fără ca eu să nu mişc un deget

să te opresc.

a câta oară să-ţi spun:

banii nu valorează nimic pentru mine.

dar sandviciul ăla

pe care aşezi cu grijă

straturi de şuncă şi ouă

şi-apoi mi-l aduci dimineaţa,

ei bine, stimate domnule,

sandviciul ăla

face toţi banii.

şarpe cu clopoţei

azi-noapte-am visat

că ningea

şi ne plimbam pe sub felinare

pe străzile unui mare oraş

când şi când

părea că se crapă de ziuă

o lumină de sticlă

ne strălucea pe retine

de-o parte şi de alta

linişte crudă

urme de paşi

fulgi înghiţind clădirile roşii

precum un şarpe cu clopoţei

devorându-şi victima

încă vie

dacă ai fi aici ar fi ca şi cum

aş trece în grabă

peste pleava din cer

şi brusc ar începe să ningă

şi gura mi s-ar umple

de fulgi,

ca şi cum

te-aş iubi fără mâini,

fără aripi,

o biată umbră de lut

sau de paie,

ca şi cum

aş strânge pietre în pumni

şi praful mi s-ar răsfira

printre degete,

ca o iarnă târzie

şi aspră,

ca o rază căzută

în părul bunicii.

scara

încă o iarnă

şi câte altele vor urma

când nu va mai mirosi a gutui

a paşii tăi risipiţi prin odaie

construiesc o scară spre cer

un fel de lift de urgenţă

în care să încăpem amândoi

când nu vom mai avea nimic

să ne spunem

şi herghelii nesfârşite de fulgi

vor înghiţi peste noapte

drumul spre casă

albire

nu ştiu câţi ani ne despart

câţi ne apropie

de ce ar conta

când pescăruşii ţipă-n amurg

când valurile se sparg de nisip

ai părul alb

la fel e şi-al meu

îmi trec mâna prin el

şi-mi dau seama că trec prin viaţă

că aş putea muri în orice secundă

cât încă mă ţii pe genunchi

cât încă mai cutreierăm

străzi şi parcuri

de mână