S-a născut la data de 27 decembrie 1982, la Târgu Mureş, poeta Flavia Armina Adam, aşa cum mai semnează unele creaţii. Aceasta a absolvit Liceul Pedagogic din Târgu Mureş şi Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, specializarea Pedagogia învăţământului şcolar şi preşcolar.
A început să scrie de la 15 ani, iar peste trei ani obţine primul succes: locul II la Festivalul Naţional de Poezie „Zilele sărbătorilor de primăvară pentru copii”. După o pauză de zece ani, când îşi desăvârşeşte studiile, revine la pasiunea sa şi publică versuri în revistele Luceafărul de dimineaţă, România literară, Apostrof, Oglinda literară, Târnava, Poezia, 13 Plus, Acolada ş.a. Editorial debutează în anul 2013 cu volumul de versuri „Tăcerile dintre cuvinte”. Au urmat „Pierduţi prin toamnele iubirii” (versuri, 2014, la Editura Editgraph din Buzău), „În amiaza
cuvintelor” (versuri, 2014), „Instantanee din ultima moarte” (versuri, 2015), „Pumnul din vid” (versuri, 2015, la Editura Rafet din Rm. Sărat, distinsă cu Premiul „Alexandru Sihleanu” la Festivalul Internaţional „Titel Constantinescu”, Rm. Sărat, 2015), „Femeia de nisip” (versuri, 2015) şi „Raiul de urgenţă” (versuri, 2017).
Ca premii, mai are în palmares Marele premiu la Festivalul Naţional de Literatură „Agatha Grigorescu Bacovia” de la Mizil. Mai are în pregătire alte volume de versuri, dar şi un volum pentru copii, tot de versuri. Despre poeta Flavia Adam, în plină expansiune publicistică, Horia Gârbea scria: „O poezie de dragoste care oscilează între introspecţie, cu meditaţii melancolice, şi jubilaţie potenţată de spiritul ludic pe care Flavia Adam îl găseşte adesea”.
Versurile următoare sper să vă convingă că avem de-a face cu o poetă cu certe calităţi şi că cei care i-au acordat şi-i vor mai acorda distincţii nu s-au înşelat; de aceea v-o propun spre lectură.
sub caişi timpul e-o minge
a trecut vremea caişilor,
nu mai sunt flori de pus la ureche
să îmi şoptească răni despre mine,
retrăiesc scena pisicii încremenite pe-acoperiş –
n-am cum să nu visez
că poate într-o altă viaţă am fost şi eu o felină,
că timpul e o minge pe care
copilăroşi o rostogolim de la unul la altul,
în mine e cald şi e miros de vin fiert,
dincolo de ferestre, atât de tandru şi viu
caişii îşi acoperă goliciunea cu plase de brumă –
pe ramuri câteva ciori ciugulesc fără pic de ruşine
secunde.
gadget
partea cea mai frumoasă e că
tu mă iubeşti şi sâmbăta dimineaţa
când mă trezesc şi încă n-am apucat
să-mi exersez tehnicile de camuflare
că vii prin spatele meu
în timp ce spăl tone de vase
şi mă săruţi ştiind
că am mâinile ocupate
că nu voi striga
„te rog,
nu în faţa copiilor!”
pentru că ei oricum
nu ne văd
şi nu ne aud
când manevrează
aproape hipnotic
ultimul gadget
opac
în definitiv
ce rămâne din noi
aerul sfărâmat
certitudinea pietrei
o iarnă
conjugată la întâmplare
reflexul de înghiţire
în gol
întinderea apei
pe
verticală
geamul acesta
cu găuri cât pumnul
de care păsări opace
îşi izbesc tot mai des
şi mai crunt
ţestele
foarfecele
există lucruri mai tulburi decât
însăşi moartea:
aerul acesta subţire,
de pipăit cu ambele mâini.
invaziile extraterestre,
despre care
cei mai mulţi oameni spun
că nu vor veni.
faptul că poţi tăia cu foarfecele
câteva sute de lei,
fără ca eu să nu mişc un deget
să te opresc.
a câta oară să-ţi spun:
banii nu valorează nimic pentru mine.
dar sandviciul ăla
pe care aşezi cu grijă
straturi de şuncă şi ouă
şi-apoi mi-l aduci dimineaţa,
ei bine, stimate domnule,
sandviciul ăla
face toţi banii.
şarpe cu clopoţei
azi-noapte-am visat
că ningea
şi ne plimbam pe sub felinare
pe străzile unui mare oraş
când şi când
părea că se crapă de ziuă
o lumină de sticlă
ne strălucea pe retine
de-o parte şi de alta
linişte crudă
urme de paşi
fulgi înghiţind clădirile roşii
precum un şarpe cu clopoţei
devorându-şi victima
încă vie
dacă ai fi aici ar fi ca şi cum
aş trece în grabă
peste pleava din cer
şi brusc ar începe să ningă
şi gura mi s-ar umple
de fulgi,
ca şi cum
te-aş iubi fără mâini,
fără aripi,
o biată umbră de lut
sau de paie,
ca şi cum
aş strânge pietre în pumni
şi praful mi s-ar răsfira
printre degete,
ca o iarnă târzie
şi aspră,
ca o rază căzută
în părul bunicii.
scara
încă o iarnă
şi câte altele vor urma
când nu va mai mirosi a gutui
a paşii tăi risipiţi prin odaie
construiesc o scară spre cer
un fel de lift de urgenţă
în care să încăpem amândoi
când nu vom mai avea nimic
să ne spunem
şi herghelii nesfârşite de fulgi
vor înghiţi peste noapte
drumul spre casă
albire
nu ştiu câţi ani ne despart
câţi ne apropie
de ce ar conta
când pescăruşii ţipă-n amurg
când valurile se sparg de nisip
ai părul alb
la fel e şi-al meu
îmi trec mâna prin el
şi-mi dau seama că trec prin viaţă
că aş putea muri în orice secundă
cât încă mă ţii pe genunchi
cât încă mai cutreierăm
străzi şi parcuri
de mână