Emil Brumaru este un poet român contemporan născut la data de 25 decembrie (ce zi mare!) 1938 în Bahmutea, azi Mihailovca, Cimişlia din Basarabia.
Provine dintr-o familie de condiţie satisfăcătoare. Tatăl, Grigore Brumaru era funcţionar la CFR, iar mama, Elisabeta, era învăţătoare. După absolvirea liceului în anul 1955, urmează Facultatea de Medicină din Iaşi, pe care o absolvă în anul 1963. Este repartizat ca medic în localitatea Dolhasca. Aici profesează între anii 1963 şi 1975. Acest ultim an reprezintă o adevărată cotitură în viaţa lui Emil Brumaru.
Renunţă la medicină pentru a se dedica scrisului. Această renunţare are o poveste deosebită. Toată lumea ştie că Emil Brumaru este nu numai un rebel, ci şi un nonconformist. Când era student la medicină în anul IV voia să renunţe pentru a urma psihiatria. La medicină, după 12 ani, a renunţat pentru o mare dragoste. Deşi era căsătorit, s-a îndrăgostit nebuneşte de o liceană de 18 ani pe numele ei Tamara. Timp de 30 de ani a fost căsătorit cu Tamara şi, după propriile mărturisiri, a fost unica lui mare dragoste. Deşi nu era o frumuseţe în adevăratul sens al cuvântului poetul a făcut o mare pasiune pentru ea chiar şi atunci când căsătoria lor s-a destrămat după 30 de ani. Un mariaj plin de năbădăi, cu scandaluri urmate de împăcări. După ce a cunoscut-o poetul spune că, într-un an, i-a scris nu mai puţin de 700 de scrisori, câte două pe zi. Că a iubit-o nu mai încape nici o urmă de îndoială. Cele mai multe volume din creaţia sa de poezie îi sunt dedicate Tamarei. Elocvente sunt două versuri pe care mai mulţi autori aspiranţi la iubiri mai mult sau mai puţin efemere le-au reţinut: „De dimineaţă până seara/ visez la şoldul tău, Tamara”. Şi totuşi, în anul 2002 Tamara face marele pas, divorţând, şi se stabileşte în California, iar poetul trăieşte cu amintirile celor aproape 30 de ani.
După ce a renunţat la medicină a fost corector (1983 – 1989) şi apoi redactor (1990 – 1996) la revista „Convorbiri literare”. A debutat cu poezii în revista „Luceafărul”. Editorial a debutat în anul 1970 cu două volume de poezie „Versuri” şi „Detectivul Arthur”. De atunci a mai publicat peste 25 de volume. De-a lungul timpului a primit numeroase premii. Cele mai importante par a fi Premiul pentru debut al Uniunii Scriitorilor (1970), Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu” pentru Opera Omnia (2001) şi Premiul de Excelenţă la ediţia a XXVI-a a Festivalului „George Bacovia” pentru întreaga activitate scriitoricească (2005).
Cele mai multe texte ale sale sunt obscene, la limita sau chiar dincolo de pornografie, şi pot părea nelalocul lor pentru un autor ce acum este octogenar. Chiar dacă sunt aşa, ele nu sunt frivole, ci au o încărcătură emoţională evidentă. Probabil aceste exibiţii îl fac pe Emil Brumaru să fie el, aşa cum asemenea lui este un alt personaj din aceeaşi generaţie. Şi mă refer la Nora Iuga. Să-l înţelegem şi să-i înţelegem creaţia pentru că aşa a fost acceptat de lumea literară de mai bine de 45 de ani. Înainte de a fi duri cu alţii trebuie să fim mai exigenţi cu noi în viaţa de zi cu zi. Citiţi-i versurile şi cred că anumite nostalgii vă vor invada sufletul. Poate că nu le-am ales pe cele mai reprezentative, dar sunt sigur că poartă marca sa.
Cîntec naiv
Pe sînii tăi dau o para de aur,
Pe şoldul tău încă o para,
Pe sufletul închis în lăcăţele
Mi-aş da şi calul meu cu tot cu şa.
Ți-aş pune pe buric coroană caldă
De buze moi răsfrânte a desfrâu,
În carnea ta cu maluri parfumate
M-aş revărsa zglobiu ca un pîrîu!
Elegie
Ameţită-n aer ca-ntr-un leagăn
Ce te urcă-n toamnă şi coboară
Între sîni vei strînge un mesteacăn
Ca să-ţi placă şi ca să te doară
Şi-mi vei face moale semn cu mîna
Să te leg de dîndul cu mătase
Prins în funde mari o săptămînă
Sufletul meu sufletul să-ţi lase
Să se umple blînd cu frunza vagă-n
Brumele din zori umbra din seară
Ameţită-n aer ca-ntr-un leagăn
Ce te urcă-n toamnă şi coboară
Cîntec
Era spre seară. Mai putea
Să-şi ducă sufletul în spate?
Picioarele slăbite-abia
Lipeau pe praf tălpile late.
Dar gleznele-i vibrau subţiri!
I le-ngrijea roua de cînd,
Printre şerpi, arbori şi zefiri,
Carnea şi-a rupt şi, surîzînd,
În truda şi în joaca sa,
A strîns de jos razele sparte.
Era spre seară. Mai putea
Să-şi ducă suflet în spate…
Un imn sfios şi trist va fi rondelul
Un imn sfios şi trist va fi rondelul
Pentru Marina. Ea e mama noastră,
A celor ce-şi păstrează sufleţelul
De mari şi mici onirici într-o glastră,
Şi-n cîrlionţii ce-i suspină mielul,
Şi-n balega de fluture, albastră,
Un imn sfios şi trist va fi rondelul
Pentru Marina. Ea e mama noastră
Ce cu blîndeţe ne arată ţelul
De dincolo de frageda fereastră
Sub care putrezeşte pătrunjelul
Şi-n rouă-mboboceşte-o brună astră
Cînd imn sfios şi trist este rondelul.
De-aş avea o sumă fabuloasă
De-aş avea o sumă fabuloasă
I-aş lua iubitei blugi feerici,
De-ar ieşi toţi popii din biserici,
Lăsînd nunţi, botezuri, parastase,
Ca s-o vadă-alene cum se plimbă-n
ţinte şi tigheluri, suflecată.
Ci atunci, pocnind blazat din limbă,
Eu i-aş cere blugii să şi-i scoată,
De-ar cădea trăsniţi pe loc toţi popii
Şi-ar ţîşni buluc din ziduri sfinţii
Bîjbîindu-i trupul ca miopii,
Oh, pînă la pierderile minţii!