Conform opiniilor unor personalități literare, cel mai important scriitor dat literaturii române de zona Vrancea în ultimii 50 de ani este poetul Dumitru Pricop. Acesta s-a născut la 21 mai 1943, în comuna Negrilești, județul Vrancea, și a decedat la 29 iulie 2007, la Focșani. A urmat Facultatea de Filologie a Universității București și a lucrat în presă, la cultură și, cei mai mulți ani, ca profesor.
Debutează triumfător în poezie cu vol. „Patima muntelui“, la Editura Eminescu, în anul 1978. Următoarea apariție are loc în 1981, tot la Editura Eminescu cu volumul „Lumile din strigăt“. În 1983, la Editura Albatros, îi apare volumul „Locuitor în Oedip“, iar în anul 1985 publică „Lacrima arlechinului“ la Editura „Cartea Românească“, pentru ca în anul 1988, la Editura Junimea, să-i apară a cincea carte „Stelele din adâncuri“. După anul 1989 continuă să scrie și să publice următoarele volume de versuri: „Inițiere în obsesii“ (Ed. Porto-Franco“, 1990); „Dumitru al peșterii“, o antologie româno-franceză (Ed. Geneze, 1997); „Paharul însângerat“ (ed. Geneze, 2001); „În căutarea muntelui albastru“ (Ed. Terra, 2003); „Muntele patimii“, antologie (Ed. Premier, 2003); „Scrisori din temnița libertății“ (Ed. Rafet, 2005).
La câteva luni de la decesul său, Constantin Marafet publică, la editura sa, volumul „Nemona – La jumătatea drumului spre iad“, un volum încredințat de autor editorului pentru a fi publicat postum. Numai dacă am lua în calcul prestigioasele edituri unde a publicat și tot ar fi suficient pentru a ne consolida părerea că Dumitru Pricop este un poet de mare valoare. Afirmația este întregită de faptul că nume ilustre au scris elogios despre opera sa poetică. Printre ele, le amintesc pe următoarele: Constantin Ciopraga, Constanța Buzea, Alexandru Piru, Marian Popa, Ion Rotaru, Niculae Stoian, Viorel Dinescu, Florin Muscalu, Gheorghe Istrate și mulți, mulți alții. Revistele literare l-au asediat cu cereri de colaborare.
Numeroase premii și distincții au încununat creația sa, printre care cea de membru al Uniunii Scriitorilor. Scriitorilor buzoieni Dumitru Pricop le-a devenit un foarte bun prieten. Rămân memorabile întâlnirile, devenite la un moment dat frecvente, la Buzău, cu marele poet și cu prietenul său întru toate, poetul Ion Panait. S-a mai afirmat, și nu fără temei, că Dumitru Pricop este un mare poet patriot, fără să cultive naționalismul fundamentalist. De aceea am selectat câteva poeme din volumele „Paharul însângerat“ și „În căutarea muntelui albastru“. Vă asigur că mi-a fost foarte greu să fac o selecție, deoarece întreaga sa poezie este una valoroasă și frumoasă.
Biblie
Țara aceasta vine din mereu!
Și cât va curge numelui prin sânge
înseamnă că în matca însăși plânge
primul strămoș al nostru: Dumnezeu.
Nu e păcat să-i încercăm înaltul
cu pietre, cu unelte, cu noroi,
că dacă nu vom face-o, totuși, noi
ar fi în stare să o facă altul.
Abia atunci s-ar revărsa gudronul
în lanul pregătit pentru porumb…
în brazde semănând semințe moarte…
această Țară sfântă e o carte
și nu-i priesc statuile de plumb
cât oamenii îi țin pe umeri Tronul.
Asemeni mie
Dar voi vroi să locuiesc și-n mine
cu-adevărat sau ca un câine rău
să-mi pun pe piele lipitori ori său
să urlu sau să latru dacă-mi vine
Sunt prea senin, prea luminat se pare
prea multe reflectoare mă orbesc
prea mă sufoc de duhul meu ceresc
sunt prea latin și prea la întâmplare
În mine însă nu mai sunt… sau sunt
cu vitamine bandajat, ca zeii
care demult s-au sfărâmat în schije
Dar cine e să-mi poarte totuși grije
când mă adun în cor cu fariseii
sau caut prin oraș ulei și unt…
Duhul pământului
Suntem un neam de dealuri și de munți!
și duhul lor ne urcă ne coboară
încât să poți veni și-a doua oară
de e nevoie soarta să ți-o-nfrunți
Și cine nu se-nfruntă când se-nfruntă
cu Țara ce și-a vrut-o ideal
acela nu-i nici munte, nu-i nici deal
nici îngerul altarului de nuntă
Suntem un neam de Munți! Și-ar fi păcat
ca Marea ce ne-a pus la tălpi Carpații
să nu ne scalde aștri peste nume
Abia atunci noi n-am mai fi anume
nici pagini, nici unelte, nici orații,
nici stâlpii grei ai locului de sat.
Zidul de bronz
Poporul e mereu popor!
la fel de prost și înșelat
cum totdeauna s-a aflat
pe drumul către viitor
el n-are timp de stat în stat
cioplit așa – cam din topor
rămâne bulgăre în ogor,
hulit, trudit însângerat…
Unii îl vor, alții nu-l vor!
imperiul lui e tot un sat
de lut cu sânge-amestecat
sub lungul Timpului izvor
Așa cum e, e România
Hristos umil țesându-și iia!
Paharul însângerat
Acest pahar îl beau plecând
va mai veni o zi și-o alta
dar tot aici vom face halta
peste pierduții ani plângând
Vedeți, prieteni, e o stare,
un atribut esențial
de parc-am fi ori la un bal
ori la o tristă-nmormântare
Numai paharul încă plin
ca o cometă-nsângerată
dispare-n cer sau se arată
peste toți zeii ce ne țin
o ușă-n soartă se deschide
tot spre aceleași nopți aride…
Părinții
În somn, purtând coroana lor subțire
de sfinți păgâni, cu-altarul în lopată
pâcloși de veșnicie se arată
veghindu-ne cu aștrii din iubire
E tot tulburător bătrânul tată
cum va fi fost în noaptea lui de mire
iar mama pune, fără s-o mai mire,
în cimitir, bujori – ca altădată…
Îmbrățișați de lacrima ciudată
a somnului – stăpân pe rost și fire
ating cu umbra steaua lor curată
Dar se destramă noaptea în neștire
și ziua mi-i aduce prima dată
cum au rămas pe zid de mănăstire…
Actul de proprietate
Pun capăt azi atâtor voci rebele
care mocnesc de veacuri repetate…
în fine – actul de proprietate –
îmi dă, prin Lege, un ogor… de stele
Pământul zace încă-n Constituții
cum dorm pe brazde răstigniți țăranii
goliți de sânge și goliți de anii
atâtor documente și soluții…
Dar ei vor ști a răsări din sarea
și din sudoarea lor de moarte lungă
căci singuri sunt din câți mai știu s-ajungă
unde-au născut și Muntele și Marea
Ogorul meu de stele îi conduce
spre Duhul unde Binecuvântatul
le-a rânduit și Numele și Satul
și dreptul de-a avea la cap o cruce
Pun capăt astăzi patimei nebune
și-nfig hârlețu-n una dintre astre
să dau de-adâncul lacrimei albastre
și de străvechiul cuib de-nțelepciune
Autoportret
Ce-aș mai putea acum cerși tăcerii?!
o lacrimă, o Mare, un Potop?
Ai înserat Dumitre-al lui Pricop
tot pruncul orb jertfindu-se durerii
Ai în ciolane câteva milenii
de sfinți furați de aripi și văzduh:
mai au imensul lor ogor de duh
în care se-ntrupau de Paști la Denii?!
Nu le mai cer nici mila nici iertarea
ci doar curata binecuvântare
să-mi lase Munții vârstelor primare
când le-am zidit în suflet întruparea…
Să pot din nou lumina să le-o sorb
acum când chiar și pentru mine-s orb.