Șlefuitorii de cuvinte / Medalion literar – Dumitru Brăneanu

   Pentru mine, poate și pentru alții, Bacăul a reprezentat și reprezintă, din punct de ve­dere literar, un spațiu absolut deosebit. Dacă ar fi să mă rezum numai la un poet absolut remarcabil – despre George Bacovia este vorba – vorbele mele ar avea acoperire sută-n sută. Însă Bacăul nu înseamnă numai George Bacovia. Aici   s-au născut și au creat foarte multe personalități culturale. Aș dori să amintesc, fără să supăr comunitatea băcăuană în vreun fel, pe Vasile Alecsandri, Ion Frunzetti, Sile Dinicu, Luigi Ionescu, Radu Cosașu, Ovidiu Genaru, Geor­ge Bălăița, Alexandru Piru etc. În epoca contemporană, Bacăul se mândrește cu o viață culturală deosebită. Muzeele, teatrele și creatorii sunt parte din ceea ce generic definim drept spiritualitate. Astăzi, în orașul lui Bacovia trăiesc și creează personalități din varii domenii de activitate. Una dintre ele este poetul Dumitru Brăneanu. Acesta are o vastă activitate creatoare. A publicat următoarele volu­me: „Suntem fiii acestui timp“ – versuri, 2000; „În­sem­nări de pe acoperișul vieții“ – versuri, 2003; „Vara târzie“ – versuri, 2006; „A obosit lumina“- versuri, 2007; „Pe muchie de poem“ – versuri, ediție biling­vă, 2008; „Pelerin la templul cu­vântului“ – versuri, 2011; „Meta-morphoses/metamorfoze“ – versuri, antologie bi­ling­vă, 2013; „La ceas nou de întemeiere“ – versuri, 2015; „Thoughts from the Heart of the Water/ Gânduri din inima apei“ – versuri, ediție bi­ling­vă, 2015 și „Destrămarea lumii“ – versuri, 2016. Dumitru Brăneanu este un ferment  li­te­rar. Prestigioasele reviste literare editate la Bacău – „Plumb“, „Ateneu“ „13 Plus“ ș.a. – tră­iesc și datorită Domniei Sale.
    Între scriitorii bă­căuani și buzoieni s-au statornicit, în ultimii ani, legături frumoase. De un mare respect în comunitatea buzoiană se bucură scriitorii Viorel Savin, Petru Isachi, Petru Cimpoeșu, Ioan Prăjișteanu, Cristina Ște­fan, Cecilia Moldovan, Adrian Lungu etc.
   În ceea ce-l pri­vește pe Dumitru Brăneanu, acesta  s-a născut la data de 26 octombrie 1953 și este de profesie inginer agronom. Domnia Sa are și o bogată activitate politică, însă nu aceste preocupări i-au adus consa­crarea literară. Academicianul Mihai Cimpoi declara cu vădită încântare că „Dumitru Brăneanu concepe Poezia ca pe o mărturisire și Poetul ca pe un mărturisitor“. Eu cred că poezia lui Dumitru Bră­neanu este mai mult decât a lăsat să se înțeleagă domnul Cimpoi. Ea este o formă în care autorul își exprimă, în mod sincer, relația pe care, o are cu semenii și cu divinitatea. Spre exemplificare vă propun ca lectură câteva poeme din volumul „Destrămarea lumii“.

 

Destrămarea lumii

 

Îmi învelește sufletul ninsoarea

Sunt visul Tău, ne vom întâlni curând,

Cu fruntea spre cer și taină în gând

Alunecând cu trupul spre uitare!

 

Viața noastră e o moarte ce crește lent,

Sufletele îmbracă iluzoriu

Drept mască vie, trupul provizoriu

Neliniște suntem, ce urcă prin prezent

 

Peste anii mei se scutură tristeți,

Tăcerea din icoane să îmi lumine

În taină mohorâte dimineți;

 

În miezul vieții aripa Ta mă poartă

Să zbor spre orizonturi opaline.

Să mă despart de lumea mea deșartă?!

 

Azi mă întorc din patimi

 

Azi mă întorc din patimi rătăcite

În temnița cuvântului mi-e bine

Cum n-am mai fost! Speranțe împlinite

Sub tăceri de stea să arvunesc regine!

 

Pribeag străin sub plaiuri întristate

Să închid ochii nopților bătrâne,

Târziu în sfinți pustiul ne desparte

Când destrămarea lumii ne rămâne;

 

Îmi mor sub pleoape lacrime deșarte

și ochiul meu se va trezi mirare

De tine, deșertăciune, să    n-am parte.

 

Mistuiesc ani cu buzele de ceață,

Când mă urlă lupii din   zare-n zare

Înveșnicindu-mă-ntr-o altă viață.

 

Te caut de o viață

 

Pe țărmuri pline de așteptări solare

Sămânța nemuririi e cuvântul,

Ipostază a lumii trecătoare

Robit etern, necugetat e gândul.

 

Ești cheia mea de boltă în toate cele,

Destule așteptări făr’ de răspunsuri,

Ești mirarea din zori a unei stele,

Cheia la multe alte nepătrunsuri.

 

Sunt vistierul multelor păcate,

De când eram pojarul tău fierbinte

Și-n mine creștea un dor de libertate;

 

Te caut de o viață iluzie divină,

Sunt orbul ce merge tot înainte,

Hristoase, curmă-mi iadul  și-l lumină!

 

De dorul tău

 

Mi-am sădit prin vremi trecute o mare,

Și-n sufletul meu trist câte un atol,

Veselă urcă-n mine-o sărbătoare,

Plină de lumini, într-un dans domol!

 

Să vindec mușcătura din cuvinte

Prin pliurile vieții, ce tristețe!

Nu te îndoi, doar inima nu minte

Tainică vremea adunând povețe!

 

Pășesc acum prin selva-ntunecată

Cu pași pierduți măsor nemărginirea,

Urmându-mi soarta neîn­duplecată;

 

De dorul tău departe-i omenirea,

Adâncă este vraja iubirii noastre

Deasupra peste neguri și dezastre!

 

Nostalgie

 

Am nostalgia că m-am născut târziu

La început de eră și ruine,

O toamnă tristă de care nu mai știu,

În lungi tăceri de spaime și suspine.

 

Decenii întunecate, revăr­sând

Iadul temniță, lumea răsvrătită,

Prin lunci albastre moartea lunecând

Secerișu-i bogat, mâna-i obosită.

 

În valuri simt neliniștea cum vine,

Cunosc ce răni și anume unde dor,

Lăuntrice răsvrătiri des mă-ncearcă;

 

Nu vreau Doamne să mă înfrunt cu tine,

De coasa vremii nu am apărător

În cuvântul tău cred și totuși parcă…!

 

Psalm 1

 

Viața noastră torță fumegândă

Oricât am vrea să-i prelungim sorocul,

De ochiul morții ce pândește locul

Tu scapă-ne stăpâne, de     osândă;

 

Voind să te îmblânzesc prin rugăciune

Nu te uita că n-am putere încă,

Crește-n mine forță, taină adâncă

Cum flacăra se ascunde în tăciune.

 

Mă surp în mine cum altădat

Se prăbușeau strămoșii în blesteme

Să mă ridic iar, suflete lucrează,

 

Condamnat la uitare, împovărat

Spre Tine urc prin vămuită vreme

„Eu sunt lumina lumii, deci cutează!“

 

Prizonier

 

Astăzi valul mării spre-un țărm mă poartă

Înțelepciunea altei vieți    mă-nvață,

Prizonier sub ochiul tău de gheață

Cu nădejdi să-mi clădesc o altă soartă.

 

Tânăr moș cobor zori spre dimineață,

Solie sfântă tainică și dreaptă,

Pribegind prin ăst’ spațiu tu mă iartă

Când zarea de lumină mă răsfață.

 

Eu în văzduhuri deslușesc părinte

Cum din adânc un vaier se ridică,

Cum se frământă chinuita minte,

 

Pare că duhul altei lumi m-atinge,

Un fulger noaptea iadului despică

Când focul dragostei de Tine-nvinge!

 

Viața noastră

 

Viața noastră e o moarte ce crește lent,

Atâta întuneric scot șoaptele pe prund

Prea mult de noaptea firii mă pătrund,

Sunt neliniștea ce urcă prin prezent.

 

Pe tine azi te vreau,  n-aștept povețe

Cu viscolul în oameni ura crește,

Inima amintirea îmbă­trâneș­te

Sufăr de o boală grea – de tinerețe;

 

Sunt sol bogat, o luncă înflorită,

Un râu zbuciumat între maluri de dor

În vis mă-nalț spre tine, o clipită

Apoi cad umil, amurg răsco­litor;

 

Sunt foc nestins lumină urc spre seară

Unde și noi murit-am într-o vară!