Poetul Apostu Panaitache Vultureanu s-a născut la data de 25 iunie 1952, în comuna Vulturu, județul Vrancea. De foarte mulți ani locuiește în orașul Comănești, județul Bacău. Cariera sa literară are o istorie destul de sinusoidală. A debutat în anul 1974 în revista Luceafărul. După o pauză de aproape 20 de ani în mediul literar, apare în anul 1993 la Salonul Literar Dragosloveni (jud. Vrancea), unde obține Marele Premiu. Revenirea sa literară este marcată de un nou succes la Salonul Literar Dragosloveni (Ediția a XXVII-a), în anul 1999, când obține premiul Alexandru Vlahuță. Debutul său în volum a venit firesc, în anul 2000, cu volumul „Neliniștea plecării“. Din acel moment a devenit prezent la multe manifestări literare și în paginile revistelor de specialitate.
A mai publicat următoarele volume: Ospățul pietrei, 2010; Ecoul geamătului, 2012; Visarea vieții, 2013; Setea luminii, 2014; Tăcerea cuvintelor, 2015. Am întâlnit mulți versificatori care au publicat, într-un timp relativ scurt, multe opuri beneficiind de incultura unor oameni cu bani, dând din coate, răzbind acolo unde oamenii de talent, dar modești, nu reușesc. Apostu Panaitache Vultureanu face parte din ultima categorie. El nu face, scuzați expresia, câte o mărgică de sticlă la intervale scurte de timp, ci scoate la lumină, este drept că mai rar, boabe de mărgăritar. Grație acestor calități, în anul 2015 a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. Este unul care a intrat pe merit. Din ultimul său volum publicat, „Tăcerea cuvintelor“, vă invit să lecturați câteva poeme. Nu veți regreta!
Degetele
Într-o noapte
Am privit degetele
Unui instrumentist
Degetele lui cântau
Degetele lui mângâiau
Sunetele
Sufletele
Privirile zâmbetele
Anotimpurile
Degetele lui plângeau
Atunci m-am privit:
Eram degetul arătător.
Roțile carului
Roțile carului
Frământau pietrele
Drumului
Scoțând
Scântei din pietre.
Licuricii trag
Clopotele vecerniei
Spre noaptea
Lungă și aspră.
Doar lătratul
Câinilor
Ah! Lătratul câinilor
Este somn de viață
Peste tot întinsul
Scufundat
În tăcere.
Frunzele copacilor
Lumina jucăușă a toamnei
Cutreieră
Prin frunzele copacilor
Aplecați
Spre somnul de
Iarnă
În căutarea
Ultimelor fructe
Rămase
Ca niște mărturii
Târzii.
Funiile iau foc
Bat clopotele
Un cântec știut
Funiile iau foc
De îndelungată
Folosință
Cum poate
Un sunet
Să acopere
Ființa?
Luna plină
Caii mușcă aerul
Frământând zăbalele
Și noaptea
Se lasă adâncă peste cuprins
Latră câinii
Îndelung
A lună plină
Și tainele
Și misterele
Țin sfat
La marginea câmpiei.
Arome de nuc
Caii sloboziți
Din zăbale
Și goliți de șei
Sorb neliniștea
Plecării
Din taina cuvintelor.
Cât înțeles dau ei
Acestor întrebări!
Arome de nuc
Încins
Cutreieră via
La ceasul
Culesului.