În zonele prin care „a trecut deszăpezirea”, tinerii deja încing „miuțe” pe omătul bătătorit, în timp ce în satele mai izolate, sute de oameni sunt captivi sub nămeți. La Scărlătești, un sat locuit numai de bătrâni, zăpada este încă neatinsă.
Odată scăpați de statutul de sinistrați, după ce utilajele au reușit să degajeze cât de cât căile de acces din localități, iar echipele de pompieri, jandarmi sau polițiști le-au făcut cărare prin zăpada din curți, mulți localnici din satele buzoiene își reiau treptat vechile preocupări, făcând „bisericuțe” pe la porțile troienite în jurul unei oale cu vin fiert și minunându-se de cât de grea e iarna aceasta. Ori de câte ori au ocazia, se plâng că stă să li se dărâme casa sub zăpadă și înjură autoritățile că nu le dă nimeni o mână de ajutor, fără ca ei să miște un deget pentru a îndrepta cât de cât situația, sau plâng de mila bătrânilor pe care nu ezită să-i taxeze de ultimii bani atunci când aceștia le cer ajutorul.
O astfel de situație am întâlnit însoțind un convoi umanitar în încercarea de a ajunge la Scărlătești, un sat cu populația îmbătrânită până la care utilajele de deszăpezire nu au reușit să răzbată încă. Drumul a fost parțial deszăpezit până la Largu și acesta pare mai degrabă un culoar îngust printre munții de zăpadă care nu lasă să se zărească gardurile și acoperișurile caselor de pe margine. Odată ajunși în Luciu, în pereții de zăpadă apar din loc în loc nișe săpate care reprezintă căile de acces ale oamenilor spre porțile gospodăriilor. Spre centrul localității, drumul se mai lărgește iar atmosfera este mai animată pentru că apar grupuri de localnici abia eliberați de sub zăpadă, dornici să socializeze după atâtea zile de izolare. Din loc în loc se mai zăresc și câțiva oameni care dau din greu la lopată prin curți, însă cei mai mulți dintre localnici stau pe marginea drumului și așa foarte îngust, privesc la convoiul care trece și mai înjură câteodată atunci când șoferii care îi claxonează să le facă loc. Când convoiul oprește, câțiva bărbați care se omeneau în jurul unei oale cu vin fiert își sumet mânecile și sunt gata să ajute la descărcarea ajutoarelor, dar se îndepărtează dezamăgiți când află că acestea sunt doar pentru bătrâni și persoanele cu probleme deosebite. Alți curioși se adună când îl zăresc pe comisarul-șef Christian Ciocan, pe care țin să îl complimenteze spunându-i „vă știm de la televizor”, dar și aceștia se îndepărtează când se lămuresc că nu e rost de primit nimic.
După câțiva kilometri, coloana de vehicule ajunge la Largu și nu mai poate înainta, pentru că drumul este blocat, pereții de zăpadă de pe margine unindu-se și formând un baraj imposibil de trecut. Un singur escavator se luptă cu nămeții care îl depășesc ca înălțime, încercând să creeze o cale de acces pentru plugurile de zăpadă. Cantitatea de zăpadă este enormă, iar înaintarea utilajului printre troiene este anevoioasă, de dimineață până în jurul orei 15,00 acesta reușind să desfunde doar câțiva metri de drum.
Aflăm că Scărlăteștiul e la câțiva kilometri, drept înainte prin zăpada afânată și că de locul în care ne aflăm încă nu trecuse niciun utilaj de deszăpezire, iar la oamenii din partea cealaltă se ajunsese doar pe jos, cu ceva alimente și lemne. Încercăm să facem același lucru, escaladăm un troian și ne pomenim dintr-o dată la câțiva metri deasupra satului pe care îl lăsăm în urmă. Contrastul între cele două „nivele” este izbitor, înspre partea deszăpezită zărindu-se agitație, mișcare, oameni și mașini pe stradă, iar de cealaltă parte totul fiind înghețat. Cât vezi cu ochii este alb, iar pe zăpadă nu se zăresc niciun fel de urme. Dacă nu s-ar zări câteva coșuri fumegând la nivelul zăpezii, ai crede că ești în plin câmp, dar în realitate ne aflăm deasupra gospodăriilor oamenilor. Nu se zărește absolut nicio mișcare, se aude doar șuieratul vântului și din când în când câte un câine care ne latră de lângă antena vreunui acoperiș sau din vârful gardului. În încercarea da a sta de vorbă cu vreunul dintre localnici, înaintăm mai bine de un kilometru pe ceea ce bănuim a fi drumul principal, dar nu întâlnim pe absolut nimeni, în timp ce zăpada virgină ne arată că nimeni nu a ieșit din casă cel puțin de trei zile, de când s-a oprit ninsoarea. Scărlăteștiul e încă departe, iar zăpada este din ce în ce mai adâncă, așa că, la un moment dat, facem cale întoarsă.
De această dată, într-una dintre curți îl zărim pe Mircea Stoica, un localnic care reușise să iasă din casă și încerca să ajungă să le dea de mâncare animalelor. Omul este optimist, pentru că de la el din curte se aude motorul utilajului care sapă în zăpadă și speră că în câteva zile coșmarul se va termina. „Am avut noroc că am fost pregătit și am avut în casă tot ce trebuie, pâine, cartofi, ceapă… Mulțumesc lui Dumnezeu că am reparat grajdul astă-vară, că altfel nu cred că ținea toată zăpada asta. Eu sunt în putere, locuiesc cu soția, cu fata și cu ginerele și am reușit să dăm zăpada cât să avem loc să ieșim din casă, că am pus dinainte lopețile lângă ușă. Ne așteptam să ningă tare, dar nici chiar așa”, ne spune omul, bucuros că mai are cu cine să schimbe o vorbă după atâtea zile. „De trei săptămâni stăm așa, și deja mi-e groază când mă gândesc că toată zăpada asta o să înceapă să se topească. Acum pereții rezistă, dar când s-o topi, apa se infiltrează și atunci n-ai ce-i face. Aș da-o din curte dar unde, dacă e de colo până colo și înaltă cât casa?”.
Ajunși înapoi în zona deszăpezită a satului, constatăm că la poalele nămeților mai mulți tineri vânjoși au încins o partidă de fotbal pe zăpadă, iar alți câțiva le fac galerie de pe margine, acompaniați de manelele care răsună din telefoanele mobile. Nimeni, în afară de câțiva bătrâni care ne întreabă „cum e dincolo” nu își face griji pentru sutele de oameni neajutorați care mai sunt încă blocați în zăpadă, tinerii „sportivi” fiind mai degrabă preocupați să țină scorul și să ne înjure cu năduf în momentul în care trecem cu mașina prin mijlocul terenului improvizat, obligându-i să întrerupă partida chiar în mijlocul unei faze fierbinți la una dintre porți.