• Pe când o stradă din Buzău îi va purta numele?
Morții trăiesc, susține marele filosof antic Cicero. „Datorită PRIETENIEI, cei absenți sunt de față, cei care trăiesc în lipsuri cunosc belșugul, și, ceea ce este mai greu de spus, MORȚII TRĂIESC“, scrie Cicero în „De amicitia“.
Maestrul Corneliu Ștefan ar fi împlinită astăzi 75 de ani, o vârstă rotundă și binemeritată. N-a fost să fie așa, căci în timpul vieții a ars în el ca o candelă permanent aprinsă.
Pe omul Corneliu Ștefan, cel mai exact l-a creionat fiica sa, Ada Ștefan, o jurnalistă de talent, la acordarea post-mortem a titlului de Cetățean de onoare al Buzăului, în 2013, la zece ani de la dispariția sa neașteptată; vorbele ei umplu un gol în memoria publică și pun punct unor poziții și puncte de vedere diferite sau contradictorii: „În forul său interior era însă un timid. Și-a învins însă această slăbiciune prin cuvântul scris. Iar la acest capitol era un perfecționist. Manuscrisele sale sunt mărturii ale căutărilor continue ale celor mai subtile moduri de exprimare. Ștergea, completa, schimba, revenea iar și iar asupra frazei. Se lupta cu cuvintele până învingea“.
Corneliu Ștefan a fost o mare personalitate a Buzăului pe care mulți jurnaliști de astăzi și-o amintesc cu plăcere și sunt mândri că au fost contemporani cu el. Personal, l-am cunoscut mai adânc și mai exact decât a făcut-o însuși Maestrul. Căci ne-am întâlnit, în cele aproape două decenii, în numeroase evenimente atipice, în situații-limită, în care Seniorul presei buzoiene a reacționat genial, dar firesc, reacții care, noi, cei aflați în preajma sa, le-am privit cu admirație și respect sau, după caz, le-am înmagazinat în propria noastră fibră.
Școala de presă de la OPINIA, o stare de spirit
Primul precept al gândirii maestrului Corneliu Ștefan a fost „doar cei inteligenți reușesc“, precept dublat de caracter – nu în sensul de sfânt trăitor într-o grotă -, căci inteligența fără caracter duce la trufie și, în final, la pierzanie.
Lui Corneliu Ștefan i-au plăcut jurnaliști isteți, non-conformiști, înzestrați cu acea calitate rară, SERENDIPITY. În fond, într-un fapt jurnalistic, o documentare corectă dublată de un text tipărit, se întâlnesc două persoane. Condiția ca jurnalistul să reușească în demersul său este ca el să fie ceva mai isteț decât interlocutorul său, fie el parlamentar, ministru, premier, șef de stat, lider de partid sau, poate, interlop versat. Restul înseamnă un condei ascuțit și un jurnal credibil. Și Corneliu Ștefan, cu mici excepții, a câștigat întotdeauna.
Școala de presă de la OPINIA, cu jurnaliști răspândiți în mai multe redacții din țară, trăiește prin aceste adevăruri simple. Nimic sofisticat sau de mare anvergură. Este adevărat că această minimă diferență se traduce printr-o cultură vastă, mai nou de ordin juridic, curaj, aplecare spre nuanțele cuvântului tipărit, într-un cuvânt talent.
Corneliu Ștefan a făcut din cotidianul OPINIA o adevărată instituție, de aceea a fost supranumit și Gazetarul-instituție. Iată și câteva citate din „La noapte cotidianul“, o lucrare apărută cu puțin înainte de trecea sa în Eternitate, lămuritoare și pilduitoare, în același timp, pentru întreaga mass-media din România: „Adevărul presei este bazat pe BUNĂ CREDINȚĂ și INTERES PUBLIC și diferă de adevărul juridic bazat pe prezumpția de nevinovăție. Mass-media presează continuu puterea, chiar și în respectarea prezumpției de nevinovăție. Prezumpția de nevinovăție este valabilă pentru întreg sistemul judiciar de anchetă care administrează probe și pune la dispoziția instanțelor pentru a fi dezbătute în contradictoriu. Ziariștii sunt datori să facă o anchetă cât mai rapidă, să adune probe și date convergente cazului în dezbatere, să tragă propriile concluzii, care pot fi infirmate sau confirmate de organele de anchetă ale statului (…) PRESA nu este culpabilă pentru aceste concluzii decât dacă a fabricat probele și a influențat, în mod direct, martorii, cu alte cuvinte, a încălcat deontologia profesională (…) Presa are dreptul să-și spună opinia propunând PROPRIUL ADEVĂR, adică unul neoficial, cerut de INTERESUL PUBLIC IMEDIAT“.
Corneliu Ștefan susținea, astfel, că adevărul jurnalistic și adevărul juridic sunt diferite, adevăruri mai valabile ca oricând, care conturează o personalitate de excepție și îndreptățesc întrebarea din subtitlu: Pe când o stradă din Buzău îi va purta numele?
Corneliu Stefan, fondator și director al ziarului OPINIA, s-a născut la 21 octombrie 1941 și a murit la 9 februarie 2003 la Buzău. A absolvit Liceul „B.P. Hasdeu“ din Buzău, Facultatea de Limba și Literatura Română din cadrul Universitatii Cluj (1967) și Facultatea de Filologie-Istorie a Universității din Craiova (1978). După o perioadă de profesorat, a devenit redactor principal al cotidianului „Viața Buzăului“ (1968-1987), apoi redactor-șef și director la cotidianul OPINIA (din februarie 1990).
S-a implicat și în politică: membru PNȚCD și președinte al organizației județene până în 1995, președinte al organizației județene a Convenției Democratice între 1991 și 1995. A fost consilier județean din februarie 1992 până în ianuarie 1996 și consilier municipal, între februarie 1996 și mai 2000.
A debutat ca student în revista „Tribuna“, în 1967, unde, timp de doi ani, a susținut rubrica „Ex Libris“. A mai colaborat la „România literară“, la „Steaua“, „Amfiteatru“, „Ramuri“, „Cronica“, „Almanahul literar“. Ca redactor la Viața Buzăului, a inițiat rubrici culturale: „Să vină reporterul“, „Cadran cultural“, „Cadran istoric“. A elaborat documentare, în special dedicate județului Buzău: săpăturile arheologice de la Pietroasele, Gruiul Dării, Zănoaga-Năieni, Cîrlomănești și Vintilă Vodă, așezările rupestre de la Nucu-Bozioru; Tezaurul de la Pietroasa; edițiile Taberei de sculptură Măgura. A scris despre V. Cârlova, G. Ciprian, Caragiale, Constanța Marino-Moscu, Hortensia Papadat-Bengescu, V. Voiculescu, N.D. Cocea, Al. Odobescu, Gala Galaction s.a.
Dintre volumele sale de autor, proză și reportaj: „Expediție la apa vie“ (Editura Albatros, 1981), „La noapte, cotidianul“ (Editura Eminescu, 1985), volumul al doilea, Editura Alpha, 2000, „După anchetă“ (Editura Eminescu, 1986), „Adio cu nopțile de unul singur“ (Editura Eminescu, 1987), „Drumul prin pădure“ (Editura Eminescu, 1989), „O scrisoare pierdută și evenimentul zilei“ (Editura Porto-Franco, 1998), „Râul tăcut“ (Editura Eminescu, 1999). A condus revista lunară „Carnet literar“ (seria a III-a, din 1998). A fost membru al Uniunii Scriitorilor (din ianuarie 1990).
O biografie exemplară care conturează o personalitate culturală de excepție. „Autor de cărți, inițiator de reviste culturale, director al unui ziar căruia i-a salvat, alături de colegi, independența, personalitate a unei comunități suficient de mici ca să-și păstreze intimitatea, Corneliu Ștefan a iubit și, în felul lui, a dat demnitate provinciei. Or, miza unei astfel de existențe nu este doar locală“, scria, într-unul din editorialele sale, la decesul marelui jurnalist, dizidentul buzoian Gabriel Andreescu.
Dorin IVAN
Ce bătălii de presă purtase, cum ținuse aproape de unul singur piept manifestanților scoși în stradă să ceară «Moarte lui COPOSU», «Moarte OPINIEI»! Și tocmai motorașul acela încâlcit, febril, turat la maxim, din piepul lui, să-l trădeze? Părea de necrezut, și acest sentiment îl retrăiesc și acum, refuzul de a accepta dispariția marelui om și gerul înfiorător de la aflarea veștii.
Atunci, și aș adăuga poate subiectiv, ca și acum, OPINIA sa era vocea singulară a unei opoziții singulare, clare, tranșante, într-un județ tributar politicii de tejghea, de cumetrie și amantlâc. Corneliu Ștefan era, și rămâne, neîndoielnic, simbolul luptei cu trecutul, a renașterii și schimbării, încât, în momentul când l-am văzut pe catafalc, mi-am amintit de legendarul eliberator răpus în ajunul bătăliei decisive. Dușmanii împresuraseră cetatea, așa că ai lui l-au legat de cal, i-au fixat sulița de mână și așa l-au scos la porți, iar la vederea sa păgânii au rupt-o la fugă…
Se scufunda o lume odată cu dispariția lui, dar ce a lăsat în urmă a fost suficient de puternic, încât să se mai întrebe unii, poate și în prezent – oare ce ar zice domnul Corneliu Ștefan dacă ar auzi ce punem noi, aici, la cale ? Răspunsurile, vreau să cred, le mai pot afla cititorii din paginile OPINIEI sale, moștenirea și testamentul său.
Cum spuneam, mă încearcă același sentiment din zilele dispariței sale, un frig înspăimântător, de eră glaciară. Peste drum de sediul redacției, o doamnă amabilă deschisese un birou cu xerox. Colegul nostru, omul bun la toate, administrator și reporter sportiv, aranjase cu ea să ne pună la fiert un bidonaș cu țuică, la care doamna adăugase și un termos de cafea. La sediul ziarului a venit atunci să-și adio de la marele dispărut aproape toată lumea decidentă a urbei, reprezentanții principalelor instituții, prieteni și, mult mai mulți, dușmani, cum îi șade bine ziaristului. Din când în când, când ne răzbea gerul, traversam la xerox, să ne încălzim, și îi invitam și pe cei pe care nu o dată îi desființasem în paginile gazetei. A fost singurul armistițiu pe care memoria celui ce pleca dintre noi l-a permis dintre media și puterea politică. Sorbeam o gură de țuică fierbinte, cu piper, un strop de cafea, vărsam o picătură pe podea și șopteam, ceea ce spun și acum, cu egală uluire și recunoștință – Dumnezeu să-l odihnească în pace și să-i țină amintirea vie!