După dispariția prematură, luni, a îndrăgitului Ioan Gyuri Pascu, un alt mare actor, apropiat al Buzăului, Sebastian Papaiani a încetat din viață în această dimineață. În vârstă de 80 de ani actorul era internat într-o clinică de recuperare după ce la sfârșitul lunii mai suferise un atac cerebral.
Dincolo de rolurile memorabile din filme precum „Un surâs în plină vară”, „B.D.”, „Astă seară dansăm în familie”, „Păcală” sau „Toate pânzele sus”, Sebastian Papaiani a făcut parte din distribuția primului spectacol al Teatrului „G. Ciprian”, „Omul cu mârțoaga”, de George Ciprian. Celebrul actor a fost la Buzău în luna mai a acestui an cu ocazia împlinirii a 20 de ani de la ridicarea primei cortine la Teatrul „G. Ciprian”.
În lacrimi, la Buzău, în urmă cu 5 luni
În aplauzele sălii întregi, cu ochii în lacrimi, Papaiani declara acum cinci luni, la Buzău: „Nu obişnuiesc să lăcrimez, dar acum sunt foarte emoţionat. Nu ştiu când au trecut atâţia ani. Îi mulţumesc colegului meu de la Teatrul Odeon, regretatului Paul Ioachim (n.r., directorul teatrului buzoian) pentru că el a fost pionierul acestei acţiuni. Cel mai important lucru a fost că teatrul din Buzău şi-a găsit public. La primul spectacol am văzut, după o pauză de mulţi ani, femei îmbrăcate în rochii de seară, lungi, unele purtau şi lornion. Am rămas atunci cu regretul că pe la Bucureşti nu am văzut aşa ceva. Noi, actorii, ne măsurăm viaţa prin întâlniri din astea, după 20 de ani. Suntem mai puţini acum: regizorul Tudor Mărăscu nu mai există, mulţi din distribuţie au pierit. Eu continui să joc, la Teatrul Act din Bucureşti”.
„Îmi beam cafeaua pe bulevard, pe un colţ şi mă simţeam foarte bine la Buzău”
În anul 2011, cu o altă ocazie când actorul a sosit la Buzău alături de Mircea Diaconu, Diana Lupescu și regretatul Emil Hosu, Sebastian Papaiani a încântat cu poveștile sale legate de Buzău.
„De Buzău mă mai leagă prietenia cu Nino Anghel, un om care nu trebuia să moară aşa de repede. Îmi amintesc că m-a invitat odată la fabrica de vin de la Buzău. Am plecat cu el pe drum… era un om cu o burtică ce îl făcea să pară mereu sătul. Când am ajuns în curte, am fost întâmpinaţi de un miros puternic de vin şi am văzut o cisternă cu care se spăla curtea. Am întrebat ce este cu cisterna aia şi mi s-a spus că spală asfaltul din curte, cu vin. ”Nu se poate? Cum, aruncaţi vinul?!” Atunci mi s-a explicat că aveau o cantitate anume ce trebuia vândută şi nu trebuia să depăşească. De aceea spălau curtea cu vin. Am rămas uimit. Erau butoaie din sticlă prin care puteai vedea broboane de struguri, deci vinul era unul bun. În clipa aia am spus: ”Dacă nu spălaţi cu vin alb, ci cu vin roşu, aici era un abator al vinului!””, declara Papaiani în 2011.
Îndrăgitul actor povestea cu orice ocazie despre prietenia care l-a legat de fondatorul și directorul teatrului buzoian, Paul Ioachim.
„Eram bun prieten cu Paul Ioachim, fiind colegi la Teatrul Giuleşti. El vroia să pună în scenă un spectacol, după o piesă de George Ciprian. Îmi amintesc că am repetat la ODEON. Până la urmă, Paul Ioachim a fost dat afară prin pensionare şi a dorit mult să conducă un teatru, aşa că a format o trupă destul de bună la el acasă, aici. Mi s-a oferit şansa de a lucra cu prieteni cu care nu jucasem niciodată. Se învăţa greu textul, pentru că aveam şi alte proiecte… Interesant era că Paul Ioachim reuşise să găsească sprijin din partea oraşului şi asta conta. Dacă mă credeţi, nici nu mai ştiu detalii financiare. Nu mai ştiu nici câţi bani am luat… Asta înseamnă că erau puţini, dacă nu mai ştiu (n.r.- râde). Îmi amintesc însă că îmi beam cafeaua undeva, aici, pe bulevard, pe un colţ şi mă simţeam foarte bine la Buzău. În schimb, ştiu că erau tot timpul probleme cu transportul de la Buzău la Bucureşti”, a mai declarat actorul cu ocazia vizitei la Buzău, în 2011.
Marin Ifrim, „Cu Papaiani în suflet”
La rândul său publicistul Marin Ifrim, fost regizor tehnic al teatrului buzoian în perioada de debut, asociază amintirea lui Sebastian Papaiani de cele mai frumos moment petrecut la Teatrul „G. Ciprian”.
Redăm textul „Cu Papaiani în suflet”, scris de Marin Ifrim.
De multe ori m-am tot întrebat care a fost cel mai frumos moment al meu din cei aproape cinci ani în care am fost angajat la Teatrul “George Ciprian”. Încă nu mă pot decide, totul a fost atât de greu şi de miraculous, încât fiecare secundă petrecută printre mari actori români mi se pare că a fost un dar de la Dumnezeu. Niciodată nu voi mai avea ocazia să mă simt aşa de important, eu, un anonim, un scriitor cu câteva zeci de cititori – şi aceia prieteni, vorba criticului Alex Ştefănescu -, precum mă închipuiam în preajma actorilor respectivi. Făceam şi eu parte, în felul meu, ca tehnician, din faima şi gloria lor.
Dacă totuşi ar trebui să precizez un moment astral, ceva ca o înălţare la starea de Duh artistic, aş zice că şi acum aud, văd şi ascult, la repetiţiile de odinioară, în sală fiind, fiinţa celui de lângă mine: uriaşul actor Sebastian Papaiani. Stăteam cot la cot, aşezaţi boiereşte în fotolii şi comentând super spectacolul instant oferit de Ştefan Bănică Jr. Papaiani mă trata ca şi cum am fi fost colegi în vreo piesă de teatru. Simţeam această stare a sa, de a lumina sufletele celor din jur, încât, acum, când aud că e grav bolnav, mă rog pentru el ori de câte ori am câte un drum pe lângă cea mai frumoasă biserică a oraşului : “Sfinţii îngeri” ! Văzându-l în câteva filme vechi, recent difuzate de televiziuni, mi-am zis că Sebastian Papaiani rămâne “veşnic şi de-a pururea tânăr”.
Parcă actorul nu ar fi Sebastian Papaiani de acum câteva zeci de ani, ci doar un interpret al rolului său viitor! E greu de crezut cum ne putem ataşa de unii oameni, de răspântiile lor ideatice din viaţa noastră simplă până spre tern.