Revista Pantouns, cu subtitlul Lettres de Malaisie (Scrisori din Malaezia), apare în Franța, dar are contributori din tot
spațiul francofon și nu numai. Ea s-a născut din inițiativa celebrului Georges Voisset, profesor universitar de literatură comparată și traducător de elită, specialist în limba și literatura malaeză, și a lui Jérome Bouchard, un alt mare împătimit de spiritualitatea orientală. Scopul revistei e să facă dreptatea cuvenită unei specii de poezie cu formă fixă, pantunul, văr bun al haiku-ului japonez, care a pătruns vertiginos în Europa și-n America și a ajuns deja celebru prin adepții pe care i-a câștigat și care-l cultivă cu frenezie. Pantunul are povestea lui și occidentalii au asistat la un caz flagrant de uzurpare de personalitate.
Descoperit de un englez, pantunul l-a fascinat pe Victor Hugo, care a dat traducerea în franceză a versiunii pantunului din engleză, numai că tipograful lui, în loc să scrie pantoun, a cules, din greșeală pantoum, grafie sub care s-a impus și s-a dezvoltat într-un mod fără precedent, fiind cultivat asiduu de romantici ca și de parnasieni. Pantunul, rudă apropiată a robaiului persan, ca și a hain-teny-ului malgaș, e un catren format din două părți: prima e una descriptivă, a doua e una reflexivă, preponderent de dragoste. Pantumurile care se scriu astăzi sunt de fapt pantunuri în lanț, putând avea oricâte strofe de la patru în sus și respectând anumite canoane care-i conferă, esențializat, multă muzicalitate.
Revista Pantouns, numărul 12, apărut în septembrie 2014, consacră un spațiu generos (9 pagini) pantunului cultivat în România de către poetul și traducătorul Ion Roșioru care acordă un amplu interviu lui J. Bouchard. Sunt inserate aici câteva din traducerile de pantunuri malaeze clasice cât și din peste 20 de autori contemporani din întreaga lume, precum și piese de gen originale, inclusiv o elidă pantunistică, elaborată direct în limba franceză de neobositul nostru conațional și conjudețean care tot în acest an s-a numărat printre laureații concursului Naji Naaman din Liban. Drept pentru care care îl felicităm încă o dată pe patriarhul de la Mânzălești, cum l-am numit acum câțiva ani în urmă, într-un interviu, pe cel deloc cunoscut ca scriitor în comuna natală, unde demersurile noastre de a i se conferi titlul de cetățean de onoare al localității natale au rămas fără niciun fel de ecou. Culmea, paginile rezervate acestuia încep cu două superbe imagini: steagul României și Biserica din satul natal al poetului!. E vorba, totuși, despre cel mai complex și mai valoros scriitor buzoian, de la Vasile Voiculescu încoace! Un veritabil clasic în viață, neînțeles și nerespectat atât cât ar trebui din cauza eternei noastre indiferențe față de valori în general.