Că lumea culturală reunește cele mai mari orgolii nu mai surprinde pe nimeni, fiind de notorietate în istoria universală confruntări între diverși oameni de artă, însă
amestecul între culturăși Securitate pare a fi un blestem neaoș, care continuă să urmărească România la peste 20 de ani de la căderea regimului comunist. Desecretizarea dosarelor Securității au dovedit nu demult că Ion Besoiu îl turna pe Ion Caramitru, că ziaristul Emil Hurezeanu era turnat de către scriitorul Ioan Groșan sau că scriitorul Nicolae Breban a fost colaborator al Securității.
Și pentru că nici Buzăul nu putea face excepție de la regulă, hop și la noi povești despre scriitori care ar fi dat cu subsemnatul! Vrând parcă să amintească că Buzăul păstrează ceva din parfumul scrierilor lui Nenea Iancu, de pe vremea când Caragiale avea berărie aici, povestea pare numai bună de preluat de emisiunea D’ale lu’ Mitică; și asta pentru că dacă nu ar fi de râs, ar fi de plâns.
Mai exact, este vorba despre o asociație culturală din Buzău ai căror reprezentanți au considerat că este de datoria lor să solicite un răspuns din partea Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității (CNSAS) privind legăturile unui cunoscut publicist buzoian, membru al Uniunii Scriitorilor, cu Securitatea. Asociația se numește Ra-Libris, iar publicistul verificat este Marin Ifrim. Și întrucât chelul-și pune mâna în cap, Asociația Ra-Libris este condusă de un fost angajat al Securității, care cochetează cu literatura, care se jură însă că nu a vrut să îl verifice pe Marin Ifrim, dar l-ar fi obligat membrii consiliului director al acestui ONG.
„M-am trezit acasă cu o înștiințare de la CNSAS prin care eram anunțat că nu am colaborat cu Securitatea, ca și cum eu nu știam. Uitându-mă mai atent, în respectivul document se preciza că cererea a venit din partea Asociației Literare Ra-Libris. Atunci am înțeles. În urmă cu câțiva ani, apăruse pe Internet chiar o legitimație a mea de colaborator…”, povestește Marin Ifrim.
Culmea tupeului: „Ne întărește ideea că ciripea la un coniac”
De partea cealaltă, președintele Ra-Libris, Marian Rădulescu, se apărăși consideră, culmea! că răspunsul CNSAS nu face decât să dovedească micile turnătorii ale publicistului buzoian.
„Un an și ceva Marin Ifrim a semnat articole jignitoare despre mine în Jurnalul de Vrancea. Eu nu i-am dat nicio replică. În adunarea generală, din aprilie, a asociației Ra-Libris, s-a vorbit despre faptul că acele articole afectează imaginea asociației, așa că cei trei membri ai consiliului director au hotărât să se facă o adresă la CNSAS în legătură cu activitatea lui Marin Ifrim. Eu personal nu am vrut asta, dar dacă ei au hotărât, am semnat. Pe principiul hoțul strigă hoții… Noi auzisem că înainte de Revoluție Marin Ifrim obișnuia să mai ciripească pe unul și pe altul. Repet, eu nu
i-am dat replică nici când a făcut niște legături între mine și George Lixandru pe care
l-aș fi influențat să scrie de rău de Ifrim. Până la urmă, s-a făcut solicitarea la CNSAS și de acolo a venit răspuns că nu a fost colaborator. Faptul că nu a fost colaborator ne întărește ideea că avea obiceiul de a ciripi la un coniac, ceea ce este și mai grav”, declară președintele Ra-Libris, Marian Rădulescu.
Securistul care a construit ghivece
Când vine vorba însă despre trecutul personal al lui Marian Rădulescu, nu mai este cazul de răspunsuri din partea CNSAS, pentru că propria-i carte de muncă vorbește de la sine. Buzoianul recunoaște și chiar detaliază unul dintre obiectivele unde a lucrat.
„Am lucrat ca electronist la Securitate și m-am pensionat de la Serviciul Telecomunicații Speciale. Nu este niciun secret. Am lucrat la Ciuhoiu, un obiectiv între Istrița și Monteoru, care aparține și acum Serviciului de Telecomunicații Speciale. De numele meu sunt legate invenții. Aș putea aminti de una din domeniul floriculturii, Ghiveciul SIBI, invenție pe care am vândut-o în Olanda”, detaliază președintele Ra-Libris.
Trecând de la amintirile cu parfum de floare, de la locul de muncă, la zilele de astăzi, când s-a reprofilat în domeniul culturii, Marian Rădulescu amintește despre câteva proiecte pe care le-a pierdut din cauza lui Marin Ifrim. Nu demult, numele Ra-Libris era o asociație apropiată Primăriei Buzău, dar se pare că declarațiile celebrului Grigore Leșe (care s-a plâns că nu și-a primit banii la Buzău, la festivalul „Prin muzică la obârșii”, organizat de Ra-Libris și finanțat de Primărie) nu au picat tocmai bine celor din Palatul Comunal.
„Domnul Ifrim i-a făcut inclusiv pe apropiații mei să mă sape. Festivalul Prin Muzică la Obârșii nu a mai primit finanțare, nici de la Primărie, nici de la Consiliul Județean. Eu îmi văd de treaba mea, dar el a contribuit la dispariția uneia dintre cele mai importante reviste culturale, Diagonale, editată de asociația noastră. S-a dus la Primărie și le-a spus că ne dau bani să apară articole despre oameni din afara Buzăului”, declară Marian Rădulescu, care pretinde că Grigore Leșe minte privind banii primiți, lucru pe care buzoianul îl poate dovedi prin hârtiile semnate de marele folclorist.
„Facă-se voia domnului. Iertare pentru că nu pot ierta!“
,,În toamna anului 2009 am început, la propunerea scriitorului Liviu Ioan Stoiciu, o colaborare la ziarul on-line „Jurnalul de Vrancea”. Timp de doi ani, săptămânal, semnam în această publicație articole cu pronunțată tentă politică. Mai bine zis, scriam pamflete împotriva regimului Băsescu și a întregii clase politice. În toată perioada respectivă am primit zeci de semnale de încurajare, mulți cititori sau cunoștințe empatizând cu cele scrise de mine, unii dintre ei făcându-și griji pentru securitatea și libertatea mea. Avocatul meu, Valere Burlacu, scriitor incomod și el, când vorbea cu mine la telefon mă întreba în glumă serioasă de unde vorbesc, dacă mai sunt sau nu în libertate. Am primit și telefoane de intimidare, amenințări pe față etc. Mi-a fost jignită urât de tot familia. S-au încercat tot felul de înscenări. Am fost urmărit mai rău decât erau scriitorii incomozi de pe vremea lui Ceaușescu. Nu
m-am gândit niciodată să renunț la convingerile mele, în ciuda rugăminților repetate ale celor din jurul meu. și nu am renunțat nici în ziua de azi.
După doi ani, „Jurnalul de Vrancea” și-a întrerupt activitatea din motive aparent firești. Nu trebuie să fii prea deștept ca să-ți dai seama că a fost pur și simplu interzis. Patronul publicației a preferat să tacă, un gest firesc, de înțeles. Eram acolo vreo cinci colaboratori care ne permiteam luxul de a scrie exact ceea ce gândea fiecare, în felul său. Curajul suprem l-a avut Liviu Ioan Stoiciu, redactorul șef al „Jurnalului…”, scriitor cu experiență în domeniu, șicanat ani în șir de securitatea ceaușistă, care ne-a acceptat așa cum eram, fără limite, în efortul de a ne împotrivi în scris tuturor spurcăciunilor politice. Anul acesta am publicat o carte cu aproape toate textele politice publicate în „Jurnalul de Vrancea”. Celelalte articole, de cultură, încă nu le-am pus cap la cap. Cartea poartă titlul „Cu vaporul prin deșert” – dovada clară că un căpcăun, un marinar ratat, a luat-o razna cu țară cu tot – și a apărut la „eLiteratura” din București, în cadrul unui proiect. Țin să mulțumesc și pe această cale conducerii editurii.
După ce oculta securisticăși politică ne-a luat jucăria de Vrancea, o vreme mi-a găzduit pamfletele ziarul „Muntenia de Buzău”. Aflasem că în spatele ziarului se află un deputat de Buzău. Ca atare, am scris cu predilecție împotriva colegilor săi de partid. Într-o bună zi, a sucombat și această publicație. În prezent mi s-a oferit o rubrică în cotidianul „Opinia” din Buzău. Semnez câte o scurtă tabletă politică, bisăptămânal, la rubrica „Opinii”. În fine, pe 6 februarie 2012, un fost lucrător la Securitate a făcut o adresă către Consiliul Național pentru Studierea Arhivelor Securității, prin care cerea verificarea mea, între timp răspândind profesionist în jur zvonul că aș fi fost colaborator al Securității. Apoi, printr-un bolnav psihic, a plastografiat o adeverință tip CNSAS, împânzind Internetul cu această mizerie, aducându-mi prejudicii morale incalculabile și ireparabile. Am suferit ca un câine. Falsul a fost dat pe față de poetul Nistor Tănăsescu. Avocatul meu, prozatorul Valere Burlacu s-a adresat CNSAS, obținând o dovadă că instituția respectivă nu a emis un astfel de document. A suferit întreaga mea familie. Am simțit în comportamentul așa-zișilor mei prieteni fariseismul, îndoiala, ba chiar satisfacția ascunsă că, în fine, mi-am găsit nașul. Am continuat să scriu la fel ca înainte, poate un pic mai determinat. Mi-am concediat în clar toți ,,prietenii de-o viață”. Unii dintre ei îi alimentau cu fel de fel de porcării pe detractorii mei. Despre câțiva dintre ei știam că au cochetat cu Securitatea pe bază de scris de mână. Nu le-am scos niciodată ochii pentru condiția lor prăpădită. Dimpotrivă, i-am ajutat cât am putut dând dovadă de un altruism prostesc.
Pe 10 iunie 2014, am primit un plic de la CNSAS. Adeverința nr. Nr. 2016/29.10.2013, în care, „în baza procesului verbal verbal al ședinței Colegiului CNSAS DIN DATA DE 29.10.2013 se adeverește că<Nu există date ori documente din care să rezulte calitatea de lucrător sau de colaborator al Securității, în sensul legii, cu privire la domnul IFRIM Marin, fiul lui Marin și Floarea, născut la data de 01.12.1955, în Bălăceanu, Buzău>”.
Între timp părinții mei au murit. În timp ce tata zăcea în coșciug, postul național de televiziune al securistului Felix mă batjocorea în ultimul hal, iar mama a plecat spre cele veșnice în prima zi a acestui an, probabil cu sufletul îndoit. S-a mizat pe faptul că aș putea ceda psihic. Sănătatea mea a fost afectată, fiind la un pas de moarte. M-a ținut în viață doar dorința incredibil de puternică de a nu le face pe plac celor care îmi doreau moartea cu o ură specifică animalelor turbate. Nu am cerut această adeverință pentru că nu am avut nevoie de ea. Am primit-o pentru că așa prevede legea. Dimineața îmi priveam fruntea în oglindăși era suficient ca să pot ieși în lume. Nu și pentru „prietenii mei”. Acum mă bate gândul să înrămez această hârtie, să mi-o atârn de gât și să stau O VEȘNICIE la intrarea în locuința fostului tablagiu al Securității, să-i cerșesc iertare pentru că nu am fost colaboratorul lor. Să declar așa, un fel de grevă a umilinței! Le-am spus copiilor mei să nu mă răzbune în niciun fel. Scrisul meu, cărțile mele, sunt deja o răzbunare cumplită pe aceste eterne neființe. Tot răul cu care au încercat să mă copleșească m-a întărit, mi-a făcut ordine în minte și în viața de zi cu zi, m-a schimbat într-atât de mult încât am convingerea că m-am născut a doua oară. Mai am de scris măcar o carte, cartea secăturilor din jurul meu. Îmi e milă de cei care s-au îndoit de caracterul meu, îmi e milăși silă de cei care mi-au făcut rău, dar nu-mi e milă de mine. Altfel, la ce ar mai fi bun scrisul ?! Facă-se voia Domnului, iertare pentru că nu pot ierta“. Marin IFRIM