George Savu, născut pe 26 octombrie 1951, în Bilca, Suceava, a fost membru activ al cenaclurilor buzoiene în anii ’80 și are o activitate susținută, începând din anul 2005, pe site-urile de poezie, sub diferite pseudonime. Din anul 2009, semnează cu pseudonimul Viktor Latunski. Este membru al cenaclului “Qpoem” din anul 2015. George Savu a publicat sporadic în “Viața Buzăului” (1980-1988) și în publicația lunară “Focuri Vii” (1991-1993). A publicat cu numele real volumele “Facerea poeziei” (versuri, Ed. Teocora, 2005) și “Profana scriitură” (roman, Ed. Raluca, 2007). În cele ce urmează, prezentăm o recenzie a volumului “Exerciții de spart coaja muzei” aparținând lui Kosta Vianu. (C.B.)
Construind, aparent, lumi haotice, imposibile, tragic revoltate împotriva a orice, noul volum al lui Viktor Latunski, “Exerciții de spart coaja muzei”, apărut la editura Paralela 45, reușește să capteze atenția prin parfumul său semantic. Bun cunoscător al semnelor și semnificațiilor, autorul (al cărui pseudonim literar mă văd nevoit să-l accept și să-l respect) face volute periculos de apropiate de un tărâm pe care nu mulți s-ar aventura, anume acela al raporturilor dintre individ și divinitate, dintre om și mit, dintre voalat și devoalat, la modul cel mai general cu putință.
Deși n-am vrut, inițial, să aduc vorba, trebuie să spun că niciunul dintre cele peste șaptezeci de exerciții lirice absolut originale, din punctul meu de vedere, nu este iconoclast sau blasfemiator, așa cum ar putea părea celor tentați să parcurga textele în pas vioi de tir, fără să se aplece asupra substanței lor adevărate.
Viktor Latunski este un poet al întrebării, al căutării neostoite a sensului, chiar și al celor mai banale întâmplări, care aparent n-ar merita interogația. Un exemplu grăitor în acest sens pare a fi poemul “Cine deschide gura spune prostii”, care poate fi ușor confundat cu o blasfemie la adresa textului sfânt, de către neinițiați, dar care este în realitate un fel de revoltă, un răspăr adresat reclamelor de tot felul care ne invadează existența cu o insistență demnă de cauze mai nobile:
,,Cum poți fi, TU, unul
și în același timp
trei în unul?”,
aluzia la Sfânta Treime fiind numai un pretext de aducere în discuție a respectivei probleme:
,,…eu pot fi doi, trei, chiar și patru în unul,
pot fi și Delma cu cinci vitamine;”,
aluzie străvezie la valoarea absolut dubioasă a reclamelor comerciale.
De altfel, autorul mimează că s-ar afla, permanent, într-o poziție de negare a avantajelor modernității, fie ele tehnice, fie simple inovații aduse, cu rost sau nu, cotidianului casnic. Obsesia sa pare a fi cartierul, “blockhausul”, spațiul îngust în care fiecare se cunoaște cu fiecare până la saturație:
,,Doar ce se crapă de ziuă
și un cîine cu vestă iese pe stradă
Trăgînd după el o parașută în capot galben…”
Aparenta lipsa de colocvialitate a limbajului nu este una neintenționată, autorul dorind să “atace” critic toate palierele existenței cotidiene, inclusiv pe cel lingvistic. De aici, prezența în textele sale a unor sintagme absolut delicioase, inovații patronimice postmoderniste, aș zice eu, cum ar fi “Piculeț Mirandola de la Curtea de Conturi”, posibilă aluzie la anumite năravuri ale personajului.
Îmbinând, după propria-i expresie, “utilul cu futilul” Viktor Latunski are obiceiul alăturării, în scopuri parodice și peiorative, a lucrurilor serios de grave cu nimicurile cele mai banale:
,,…cred că sînt singur în univers, dar mizez
pe mîntuirea promisă de sutanele negre
și mă bucur că Iuda a fost un șperaclu
și nu o ocară…”.
Tixit de expresii conținând alăturări numai aparent întâmplătoare, banalități revoltător de mici și chestiuni extrem de serioase dacă n-ar fi luate ca la noi, la porțile Orientului, “a la légère”, volumul are cel puțin virtutea că nu plictisește, aducând în discuție o problematică intens existențială, chiar atunci când aparentele soluții oferite sunt ridicole, de neluat în seamă, ca în cazul micro-poemului “Dă like (sau a unsprezecea plagă – Facebook-ul)”.
Nu pot să nu remarc o tristețe nedumerit-întrebătoare razbătând din întregul acestui volum, curajos scris, având în vedere riscul unei cabale a bigoților care l-ar putea paște pe autor. Un autodidact dotat cu talentul de a scoate versuri din orice, și nu oricare, ci unele mustind de “traduceri” originale ale sensului lor cotidian, în registre ironice sau auto-ironice, ca în poemul “Ziua a șaptea”.
Deși nu m-aș repezi să fiu de acord cu toate concluziile dezarmant-pesimiste (chiar dacă par formulate în joacă, de dragul discuției) care par să razbată din texte, sper că volumul acesta va stârni comentarii aprinse. Sau… nu!
Kosta VIANU