Poate din pricina vremii, poate din cu totul alte motive, manifestațiile începute la jumătatea lunii ianuarie se sting încetul cu încetul, așa că Piața Universității ediția 2012 nu va intra în cărțile de istorie precum cea din 1990
Poate din pricina vremii, poate din cu totul alte motive, manifestațiile începute la jumătatea lunii ianuarie se sting încetul cu încetul, așa că Piața Universității ediția 2012 nu va intra în cărțile de istorie precum cea din 1990, zilele de 13-15 ianuarie 2012 vor fi date uitării, căci nu au avut parte de vreun eveniment notabil precum cel din 13-15 iunie 1990, iar mișcarea contra “tiranului mileniului III” nu va semăna, nici măcar pentru protagoniști, dintre care unii sperau că vor obține niscaiva drepturi de revoluționar după ce Traian Băsescu fi-va izgonit, împreună cu prim-ministrul său prea-plecat.
Așadar, este momentul unui bilanț la rece – condițiile meteo ne permit să-l facem astfel și la propriu! -, al unor observații asupra celor care au ieșit, timp de aproape două săptămâni, zi de zi, să demonstreze. Pentru ce? Ei bine, aici deja părerile sunt împărțite. Primul lucru care vine oricui în minte, în afară de “Jos!”, este cererea privind organizarea de alegeri anticipate. Un mesaj corect, o variantă pe care inclusiv oameni ai puterii ori observatori politici apropiați acesteia au apreciat-o ca fiind de bun-simț. Însă, aici apare o dilemă. Aceiași oameni nu au acceptat în mijlocul lor – cu excepția mitingului de la Arcul de Triumf, organizat de liberali și “onorat” de reprezentanți ai social-democraților – politicieni ai opoziției. Mai mult, au scris pe pancarte “PDL=PSD=MIZERIE”. Și atunci, pentru ce alegeri anticipate? Să punem în locul răilor pe unii la fel de răi? Căci alții mai buni nu au dat semne că ar fi apărut, și, ca dovadă, nu numai liberalul Ludovic Orban a fost huiduit în Piața Universității, ci și proaspătul intrat în politică Dan Diaconescu.
În rest, celelalte lozinci – taxa auto, păstrarea privilegiilor pentru revoluționari, scandările galeriilor pașnice sau violente – sunt revendicări incapabile să coalizeze o mișcare serioasă. Un cunoscut analist politic scria, într-o revistă de mare ținută, că una dintre explicații ar fi aceea că mulți români – din categoria celor care rămân anonimi întreaga viață, al căror nume “apare în ziar” eventual doar odată cu trecerea la cele veșnice, într-un ferpar plătit de familie, colegi ori prieteni – s-au văzut, dintr-o dată, vedete ale televiziunilor de știri. Cu cât au strigat mai tare, cu cât au fost mai haioase măscărelile înscrise pe pancarte, cu atât mai mari au fost șansele să umple sticlele televizoarelor, să-i vadă și șeful care-l năpăstuiește, și mama-soacră care-l urăște, și vecinul care-i fură locul de parcare, și Mariana de la Contabilitate… Pentru asemenea momente de glorie, cruduțele patriei fac lucruri care fac și hârtia de ziar să se înroșescă precum turnesolul.
Ar fi trist să fie așa, deși o explicație mai bună n-am găsit până la această oră.