Lumea îl cunoaşte drept ziaristul intransigent care pune la punct în emisiunile sale politicienii invitaţi. Robert Turcescu, realizatorul şi prezentatorul emisiunilor „100%” şi mai nou „Sub semnul întrebării”, a fost prezent vineri la Buzău într-o ipostază mai puţin cunoscută: aceea de cântăreţ.
Lumea îl cunoaşte drept ziaristul intransigent care pune la punct în emisiunile sale politicienii invitaţi. Robert Turcescu, realizatorul şi prezentatorul emisiunilor „100%” şi mai nou „Sub semnul întrebării”, a fost prezent vineri la Buzău într-o ipostază mai puţin cunoscută: aceea de cântăreţ.
Vocalist şi chitarist în trupa Casa Presei, Turcescu a făcut atmosferă în Cafeneaua Artiştilor, fiind aplaudat frenetic la finalul concertului. Cu excepţia câtorva piese celebre din repertoriul internaţional, concertul a fost compus din piese proprii ale trupei, alături de care jurnalistul a mărturisit că vrea să înceapă promovarea pe posturile de radio. După reprezentaţia de pe scena cafenelei, Robert Turcescu a acceptat să vorbească despre cum se împacă muzica şi jurnalismul.
Reporter: Povestea cu muzica a început în viaţa ta înainte de debutul în presă?
Robert Turcescu:Povestea cu muzica a început pentru mine undeva prin clasa a V-a, când am primit prima chitară cadou. Nu am ştiut ce să fac cu ea până prin clasa a VII-a, apoi lucrurile au evoluat într-o direcţie pe care nu o bănuiam la vremea respectivă: m-am îndrăgostit de muzica rock, mi-am făcut o trupă de rock în adolescenţă, Kapela, în 1995, am scos un disc la Electrecord, după care a venit povestea cu presa de care m-am îndrăgostit de asemenea.
Rep.: Când se întâmpla asta?
R. T.:Am început să scriu pentru ziar undeva înainte de terminarea liceului, prin clasa a XII-a. Apoi am intrat la facultate şi din 1993 tot scriu. Ideea este că la vremea respectivă nu puteam să le împart. Am vrut să fac presă bine şi mi-am dat seama că trebuie să mă dedic acestui lucru. Atunci am lăsat deoparte chitara, vreo 10-15 ani. Uite, că astăzi mi-am dat seama că este momentul să fac ceva şi pentru sufletul meu, iar muzica este un dar, o bucurie extraordinară. Să fii pe scenă nu se poate compara cu ceva. Este o stare de bine şi e minunat că oamenii reacţionează aşa minunat cum s-a întâmplat în seara aceasta la Buzău. Nu o fac ca pe un moft, ci o fac mai mult decât ca pe un hobby. E undeva la limită. O chestie semi-profesionistă. Din reacţia publicului înţelegem că piesele au succes, le vrem pe radio şi vom vedea ce va mai fi.
„Trăiesc o minune când pun mâna pe chitară”
Rep.: Din trupă fac parte mai mulţi oameni de presă. A fost o coincidenţă?
R. T.:Nu. Proiectul a fost creat tocmai pe principiul acesta. Se numeşte Casa Presei, pentru că ne-am dorit să fie mai ales oameni de presă, care să nu trăiască din asta, dar care să îşi dorească foarte mult să cânte. Gabriel Basarabescu este unul dintre cei mai apreciaţi realizatori de la Radio România Actualităţi, George Vila este coleg cu mine de presă, ne cunoaştem de prin ‘97, de la Radio Total, Radu Cartianu lucrează şi el cumva în branşă, iar Alina, saxofonista noastră, pe lângă Conservator, a făcut şi Jurnalistică. Alexandru Dăscăloiu nu este ziarist, dar este un toboşar extraordinar. Trupa asta este născută din ideea ca noi să nu depindem de acest proiect. Nu facem asta pentru bani, ci pentru că ne place şi pentru că vrem să împărtăşim cu ceilalţi ceea ce ne place atât de mult: muzica.
Rep.: Ţi s-a întâmplat să fii luat peste picior ca ziarist pentru că te-ai apucat de cântat?
R.T.:Nu vreau să fac comparaţii tâmpite, dar Bill Clinton, cântând la saxofon, a fost considerat un politician mai slab? Oamenii joacă fotbal, unii colecţionează timbre, alţii cresc porumbei, mie îmi place să cânt. E o pasiune care face parte din viaţa mea. La televizor sunt jurnalistul Robert Turcescu, îmi fac meseria cât pot eu de bine, greşesc şi acolo de multe ori, dar fac şi lucruri bune. La fel şi pe scenă. Sunt omul Robert Turcescu. Nu sunt unidimensional, am mai multe faţete, am pasiuni, repere în viaţă. E adevărat că este o pasiune în care rişti să te faci de râs, te vor vedea oamenii… Am testat lucrul ăsta, pentru că ne-am temut de ridicol. De aceea am stat un an de zile la repetiţii fără să ieşim în public. E un proiect bine gândit. Nu cred că sunt faţete necomplementare ale unei personalităţi, sunt lucruri care ne plac şi vrem să le facem în continuare. Îi invit pe toţi cei care vor citi rândurile astea să îşi urmeze pasiunile, pentru că altfel sufletul seacă, oamenii rămân ancoraţi în cotidian şi în rutină. Pasiunile te fac să evadezi. Eu trăiesc o minune de fiecare dată când pun mâna pe chitară, pentru că nu ştiu de unde se leagă frazele muzicale. Să ne explice cineva cum se compune o piesă şi mă voi înclina. Deocamdată eu ştiu că este o chestiune divină să poţi fluiera sub duş o melodie pe care tu nu ai compus-o şi ţi-a venit de undeva. E un lucru aşa de minunat!