Au trecut 26 de ani de democrație originală. O democrație sălbatică, în care, cetățeanul, om de rând, crede că democrația e ceva mai presus de lege. O democrație în care, de asemenea, statul acționează, în toate compartimentele sale, ca și cum el ar fi Dumnezeul acestei democrații de carton.
Începând cu Decembrie 1989, odată cu inaugurarea zâmbetului capitalist, de beton armat, al lui Ion Iliescu, nu e întâmplare fericită pe care guvernanții să nu și-o fi asumat-o, chiar și dacă ar fi fost vorba despre o simplă ploaie venită la timp. Sau doar despre 8 centimetri de asfalt.
Dacă, mâine dimineață, o femeie va naște șapte copii, prin jurul maternității vor roi guvernanții, că acesta e rostul lor, să-și facă vizibilă inclusiv flatulența electorală, nu numai fețele, date la întors, de la un partid la altul. La fel se întâmplă și în cazul unor tragedii.
În 1989 au murit peste 1.000 de oameni. Atunci, ni s-a inoculat ideea, că, dacă nu ar fi existat Iliescu, numărul morților ar fi fost de mii de ori mai mare. Matematică de securiști. Iliescu a salvat țara!? Să-l pupăm undeva, asta vor cinicii politicieni cu stângul pe cadența lui Stalin.
De atunci, din când în când, se mai întâmplă câte o nenorocire, câte un dezastru, după care apar aceste ființe necrofage, explicându-ne cât de preocupate sunt ele pentru a face rost de dricuri, de lumânări, de gropi etc. Când am văzut aceste figuri, și aici, la teoretizarea nenorocirii recentului incendiu din București, am renunțat la orice filozofare cotidiană. Am înțeles că motociclistul mort, din acea coloană oficială, e deja istorie.
Oribil mi se pare și felul în care unele posturi de televiziune au confiscat această tragedie națională, moartea coșmarescă a celor 30 de oameni.