Ionel STĂNUŢĂ
Pe europarlamentarul de azi, actorul care cu ani în urmă s-a legat pe viaţă de municipiul Buzău din momentul în care, alături de alţi reputaţi actori de la teatre din Capitală, a răspuns cu amabilitate invitaţiei adresate de scriitorul şi regizorul Paul Ioachim, primul director al noului Teatru „George Ciprian”, de a juca în piesa „Omul cu mârţoaga”, pusă în scenă de regizorul Tudor Mărăscu, la inaugurarea instituţiei buzoiene, l-am contactat cu ani în urmă rugându-l să-mi acorde un scurt interviu.
La finalul celor două spectacole pe care Teatrul „Constantin Nottara” le-a prezentat la Buzău, în anul 1984 Mircea Diaconu mi-a răspuns cu sinceritate la toate întrebările. Ştiind că a jucat alături de inegalabilul Toma Caragiu, nu puteam să nu-l întreb cum s-au cunoscut, ce fel de om era.
L-am admirat pe Mircea Diaconu în piesa pusă în scenă la Buzău, apoi ne-am revăzut pentru când a venit la Biblioteca Judeţeană „Vasile Voiculescu”, în scurtul său mandat de ministru al Culturii. Înclin să cred că, dintre toate ipostazele în care l-am cunoscut, cel mai bine îl prinde cea de actor, acolo unde face dovada uriaşului său talent.
Reporter: Mircea Diaconu, la 35 de ani şi jumătate eşti un actor deja consacrat. Scena, micul şi marele ecran ţi-au confirmat cu prisosinţă talentul şi succesul la public. Cum explici această devenire?
Mircea Diaconu: Ştiu şi eu? Mi-a plăcut teatrul, deşi începutul a fost cu multe probleme. Tata dorea ca băiatul lui să înveţe o meserie „serioasă”, să devină inginer sau doctor. Nici nu se gândea că aş avea şanse la teatru. Era sigur că nu reuşesc, aşa că m-a lăsat să dau examen. Am reuşit, totuşi. După aceea, însă, au venit alte necazuri. Era gata-gata să fiu mutat la altă facultate.
„Dacă Toma Caragiu respira mai tare, mă dobora”
Rep.: Asta ce vrea să însemne?
M.D.: Cred că din… lipsă de talent. Eu eram băiat de internat, cuminte, fără dram de nebunie în mine, ceea ce, evident, că-i foarte rău. Aici dădusem peste o lume cu totul diferită. Folosindu-mă de titlul unui film, aş zice „O lume nebună, nebună…”. Colegii mei ştiau foarte multe în comparaţie cu mine. Toate astea m-au inhibat. Abia prin anii III-IV mi-am revenit, terminând facultatea foarte bine. Apoi am avut şansa să fiu luat de câţiva dintre cei mai mari regizori ai ţării – printre care şi Liviu Ciulei – şi să joc în câteva piese de mare succes, cum ar fi „O scrisoare pierdută”, „Elisabeta”, „A douăsprezecea noapte” şi altele.
Rep.: Mircea Diaconu, te rog spune-mi cum a decurs întâlnirea ta cu mult regretatul actor Toma Caragiu?
M.D.: Caragiu a venit odată la „Casandra” cu un spectacol. La terminare, m-a luat pe mine şi pe un coleg şi ne-a zis: „Măi, băieţi, nu mergeţi cu mine la o bere?” Ne-a dus la Capşa şi am mâncat creveţi. Aşa am început… Pe urmă am devenit prieteni. El mare şi eu mic. Ţinea foarte mult la mine. Terminam repetiţia şi plecam împreună pe bulevard în sus. Câteodată mai mergeam şi la el acasă. Povestea tot timpul şi eu nu mă săturam ascultându-l. Ca actor era uriaş. Aveai impresia că vine mereu peste tine. Am jucat cu el în filmul „Actorul şi sălbaticii”. El avea bucata mai mare, eu pe cea mică. S-a purtat ca un Dumnezeu cu mine. Sunt scene care trag către unul sau către altul. Uneori simţi că orice partener îţi este, în acelaşi timp, şi adversar. În cazul lui, dacă respira mai tare, mă dobora. N-a făcut-o niciodată. Din contră, mi-a făcut loc să trec. Era fair-play în el cât vrei…
„Descopăr greşeli în filmele mele de debut”
Rep.: Te-a ajutat, deci, Toma Caragiu?
M.D.: Da, foarte mult. În unul din ultimele interviuri pe care le-a dat m-a numit chiar copilul lui.
Rep.: Joci, ai jucat destul de des în film. Actorul de teatru este acelaşi cu actorul de film?
M.D.: În aparenţă, da. În realitate sunt două meserii total diferite. Din păcate, pe aceea de actor de film o ştiu mai puţin. Facultatea nu se ocupă de aşa ceva. Scena te mai iartă, mai poţi mima un sentiment. Pe ecran este altfel. Sunt, în primul rând, multe modalităţi tehnice de ţinut minte. Aici poate să-ţi apară capul şi de câţiva metri. Se vede orice amănunt. Dacă 
văd acum unul din filmele în care am jucat la începutul carierei, descopăr atâtea greşeli, încât nu le suport…
Rep.: Mircea Diaconu, întrebarea de final. Ce este teatrul?
M.D.: Teatrul este, în primul rând, o muncă de echipă.